Omorârea lui Dumnezeu

Întunecarea lumii nu cuprinde niciodată

lumina fiinţei.

M. Heidegger

Este cunoscută filosofia despre moarte lui Dumnezeu, promovată la început de Hegel şi Nietzsche şi care a împrumutat cu timpul diferite nuanţe cu conţinut moral şi metafizic. În adâncurile civilizaţiei moderne s-a săvârşit decidul(omorârea lui Dumnezeu),care înseamnă comportament diabolic, cu alte cuvinte atitudinea distrugătoare a omului faţă de semenul său, faţă de sine şi faţă de al doilea trup al său, care este mediul înconjurător. Noi toţi, înrăiţi, putem deveni omorâtorii lui Dumnezeu. Trebuie să ştim că omorârea lui Dumnezeu înseamnă în acelaşi timp şi genocid sau fratricid, dar şi invers: fratricidul înseamnă deicid. Cuvântul Evangheliei este tăios şi limpede în acest sens.(I Ioan 4,20).

Privind în literatură, geniul lui Dostoievski a lăsat umanităţii romanul Fraţii Karamazov, care, după Evanghelii şi textele patristice, a oferit lumii o analiză a deicidului de o originalitate intangibilă. Revoltatul prin excelenţă şi omorâtorul lui Dumnezeu, Ivan Karamazov, îşi dezvoltă în faţa lui Alioşa teoria despre moartea lui Dumnezeu. În cazul de faţă, deicidul nu este altceva decât atribuirea lui Dumnezeu Tatăl a unor însuşiri ale naturii umane bolnave. Pentru a fi convingător, I. Karamazov pomeneşte poemul lui Nekrasov despre căluţul sărman pe care stăpânul beat îl biciuieşte fără milă, până când se prăbuşeşte sub povara grea, privindu-şi stăpânul cu ochii înlăcrimaţi, dar plini de nobleţe. Cu aceeaşi duritate sunt biciuiţi copiii mici de către părinţii lor. Aceste existenţe suferă chinuri nesfârşite în faţa unui Dumnezeu Tatăl care tace. Ivan însuşi adaugă că n-ar accepta moartea unei astfel de făpturi, chiar dacă aceasta s-ar face pentru fericirea întregii umanităţi. Refuză creaţia, dând înapoi biletul de intrare în ea care-i fusese oferit. Această respingere înseamnă deicid, care foarte uşor şi în mod direct se transformă în patricid, adică în uciderea lui Karamazov tatăl. O lume sufocantă şi de coşmar de tip kafkian, înaintea lui Kafka. Despre copiii mici care sunt chinuiţi şi mor fără motiv vorbeşte şi Albert Camus în romanul Ciuma(La Peste).

Este un lucru fundamental şi înţelept ca omul să recunoască problemele care se acumulează într-o creaţie suferindă. Fiecare Ivan Karamazov şi fiecare Camus trebuie să-şi dea seama că în faţa lor se desfăşoară o tragedie, indiferent dacă Îl acceptă sau nu pe Dumnezeu. Toate chinurile şi toate durerile umanităţii nu se explică prin teodicee, ci prin satanodicee şi antropodicee. Pentru aceste dureri nu sunt oare responsabile făpturile libere, Lucifer şi omul? Am putea deveni împreună-creatori fără libertate? Viaţa care este cea mai puternică şi permanentă putere, de vreme ce este lucrare dumnezeiască, luptă neîncetat împotriva morţii. Conform tradiţiei bisericeşti, Dumnezeu nu a creat moartea, căci aceasta ar însemna o negaţie a lui Dumnezeu dătătorul de viaţă. Cei ce se alătură spiritului deicidului, al nihilismului şi al inexistenţei sfârşesc inevitabil în refugiul plăcerilor nespirituale şi autodistrugătoare. Logica autonomă sfârşeşte prin a fi rigidă, insensibilă şi satanică, adică autodistrugătoare. Este vorba de o logică a egalităţii cu Dumnezeu, pe care o întruchipează eroul dostoievskian Kirilov, din romanul Demonii. Eroul nihilist se hotărăşte să se sinucidă, pentru a demonstra că este singurul stăpân al universului. Prin urmare, dacă nimeni nu-i îngrădeşte libertatea, atunci Dumnezeu nu există! Dorinţa egalităţii cu Dumnezeu, satisfăcută logic duce la deicid.

Acest foc al instinctelor distrugătoare înflăcărate nu este altceva decât iadul, departe de lumina dătătorului de viaţă Dumnezeu. În ochii primilor oameni creaţi şi, prin extindere, ai tuturor urmaşilor lor, tronul egalităţii cu Dumnezeu se vede foarte atrăgător. Această ispită, care în continuu dă năvală şi stăpâneşte sufletul omului, îl rătăceşte pe un drum care nu duce nicăieri. Răul poate să ducă în rătăcire pe om, însă niciodată nu se poate transforma într-un lucru concret. Omul datorită naturii sale create, nici nu este Dumnezeu şi nici nu poate deveni Dumnezeu. Teologia îl numeşte “Micul Dumnezeu”, ceea ce înseamnă că este chipul creatorului Dumnezeu şi poate să semene cu Dumnezeu. De-a lungul timpului, înăuntrul lui s-au dezvoltat influenţe puternice de luciferism, care au întrerupt comuniunea cu Dumnezeu, dătătorul de viaţă, însă nu definitiv, pentru că o astfel de rupere l-ar fi dus pe om la nimic sau la inexistenţă. Creaţia nu e ceva terminat, static şi împlinit. Rolul esenţial şi primordial îl joacă omul, ca împreună-creator şi ca fiinţă care poate şi tinde să devină asemănătore cu Dumnezeu. Suntem şi trebuie să fim liberi în gândire, mişcare şi exprimare, dar nu trebuie să uităm: Nihil sine Deo!

Prof. Mihai Vlasa, Deda

“După credinţa voastră fie vouă!”

Ni se pare lipsit de importanţã sã mai vorbim despre credinţã, fie pentru că cei mai mulţi dintre noi ne numim deja credincioşi, fie că , având alte preocupări decât cele religioase, credinţa nu îşi mai are loc în sfera activităţilor noastre cotidiene. Însă, chiar şi cei ce ne numim “credincioşi” suntem puşi în situaţia de a recunoaşte că avem momente în care credinţa ne părăseşte sau o vedem doar ca pe o anexă a vieţii noastre, ceva secundar, rupt de adevăratele priorităţi ale vieţii de zi cu zi. Chiar şi diversitatea sensurilor acestui cuvânt poate genera confuzii în mintea noastră.

Într-adevãr, se pot înţelege multe prin noţiunea de credinţã: o adeziune la o doctrinã sau confesiune, o stare intelectualã, o etichetã, sentimentalism, fanatism, superstiţie, presupunere, părere etc. Însăşi afirmaţia că prin credinţă intrăm în legătură cu o lume nevăzută, ar atrage după sine şi o anume nesiguranţă în credinţă. Mai ales în veacul de acum, când suntem înclinaţi mai mult spre palpabil, când credem doar în ceea ce vedem, considerăm că prin credinţa intrăm într-o zonă plină de incertitudini. Astfel, “eşti întrebat:şi pentru că nu L-ai văzut se conchide că nu există”. Însă, “concluzia ar fi logică, dacă premisa n-ar fi falsă. Se uită, când se întreabă astfel, că nu tot ce există se vede. În lumea naturală însăşi, există elemente şi puteri care nu se văd şi care sunt totuşi cele mai importante în economia ei – ca electricitatea, puterea magnetică, undele şi însăşi energia şi mişcarea, care formează existenţa materiei.”(Prof. Teodor M. Popescu) Pe de altă parte, aşa cum spunea cineva, avem mai multă încredere în ceea ce se scrie în diferite cărţi, decât în ceea ce ne spune Sfânta Scriptură… Valoarea adevãratei credinţe constã tocmai în faptul cã ne pune în legãturã cu lumea nevãzutã – dar reală şi prezentă - a lui Dumnezeu, cãci “credinţa este încredinţarea celor nãdãjduite, dovedirea lucrurilor nevãzute” (Evrei 11, 1) De aceea, Mântuitorul îi fericeşte pe credincioşi: “Fericiţi cei ce n-au vãzut şi au crezut.”(Ioan 20, 29
Adevãrata credinţã în Dumnezeu înseamnã o relaţie personalã, comuniune vie şi intimã cu El. Îl simţi şi te dãruieşti Lui. Tot aşa au simţit oameni credincioşi ca Noe, Avraam, Moise, Ilie… sau toţi cei cãrora Mântuitorul le-a spus: “Dupã credinţa voastrã fie vouã” sau “Credinţa ta te-a mântuit” şi viaţa lor s-a transformat… De fapt, cuvintele pe Mântuitorul Iisus Hristos le adresează celor doi orbi, “După credinţa voastră fie vouă” (Matei 9, 29), ne sunt adresate şi fiecăruia dintre noi… După credinţa noastră ne este nouă. Viaţa, modul nostru de a fi, gândirea, limbajul, concepţiile, mentalitatea, valorile, aspiraţiile… toate sunt în funcţie de intensitatea credinţei noastre… De aici rezultă şi necesitatea credinţei în viaţă căci “niciun om nu este pregătit pentru viaţă, pentru toate bucuriile şi durerile ei, pentru tot ce viaţa are frumos sau urât, greu sau uşor, cum este credinciosul. Nici o ştiinţă, nicio filozofie, nicio artă, nicio lege, nicio concepţie de viaţă nu luminează, nu întăreşte, nu susţine şi nu mângâie pe om în viaţă cât credinţa în Dumnezeu. Oamenii sunt în stare să facă multe lucruri, mari opere şi capodopere de ştiinţă şi tehnică, de artă, dar nu sunt în stare să biruie greutăţi de natură sufletească, să îndeplinească misiuni de natură morală cât cel mai umil dintre credincioşi. Puterea sufletească şi siguranţa pe care le dă omului credinţa sunt superioare cu mult oricărei alta de care poate fi capabil omul”(Prof. Teodor M. Popescu)

A fi credincios nu înseamnã a vorbi despre Dumnezeu, ci a vorbi cu Dumnezeu în rugãciune. Credinţa nu e doar o însuşire personalã între celelalte, ci e însãşi viaţa noastrã, care izvorãşte din comuniunea cu Mântuitorul Iisus Hristos: “Cel ce trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac.”(Ioan 11, 26) Aceasta este credinţa care nu se limiteazã doar la intelectualism sau sentimentalism, ci este cea la care participã întreaga noastrã fiinţã. Este credinţa prin care nu mai slujim “la doi Domni”, cãci prin ea ne dãruim întru totul lui Dumnezeu, în toate împrejurãrile vieţii. Este credinţa care nu decade într-o simplã “afacere personalã” pe care o avem cu Dumnezeu ori într-o idee pe care o ţinem închisă în noi înşine sau o trâmbiţăm celorlalţi, ci credinţa mărturisitoare prin modul nostru de a trăi, credinţa vie şi “lucrãtoare prin iubire”. Este credinţa prin care gândesc, voiesc, lucrez şi trãiesc cu şi prin Dumnezeu. De aceea, ea este cea mai mare siguranţă, convingere şi bucurie a vieţii. Desigur, pentru o credinţă puternică avem nevoie şi de mărturia altora care au experimentat binefacerile credinţei. Însă, credinţa este, de fapt propria noastră întâlnire cu Dumnezeu, aşa cum au simţit locuitorii din cetatea Sihar, care îi spuneau femeii samarinence: “Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.”(Ioan 4, 42)

Punte de legãturã între Dumnezeu şi oameni, credinţa este dar al lui Dumnezeu sens al vieţii de pe pământ şi izvor al vieţii veşnice, “cãci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Sãu cel Unul Nãscut L-a dat, ca oricine crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viaţã veşnicã”.(Ioan 3, 16) De aceea, “ în toate luaţi pavăza credinţei , cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului” (Efeseni 4, 16).

Preot Daniel Camară, Sărmaşu