Prigoana Bisericii Ortodoxe Române în comunism (I)

Victoria Naţiunilor Unite, în al Doilea Război Mondial, a permis marilor puteri aliate să consimtă reciproc - prin mijloace diplomatice secrete - la stabilirea noilor sfere de influenţă teritorială, ceea ce însemna "dreptul" şi "libertatea" de a-şi impune propriile ideologii în zonele controlate. Ţara noastră, conform înţelegerilor survenite la Conferinţa internaţională de la Yalta (din februarie 1945), avea să fie inclusă în acea parte geografică aflată sub ingerinţa politică şi forţa militară a U.R.S.S.- un stat de esenţă ateistă, care, suprimând grosolan libertatea de gândire şi exprimare, a declanşat un amplu şi violent proces de sovietizare a ţărilor-satelit. Indiferent de metode şi consecinţe, Moscova a pus rapid în practică politica de comunizare a spaţiului rezervat prin negocieri, urmărind cu predilecţie generalizarea conceptului leninist privitor la formarea "omului nou" - fără credinţă în Dumnezeu, căci, aşa cum considera ideologul Marx, "religia este opiumul popoarelor"! - şi siluind societatea prin pervertirea autenticităţii tradiţiilor până la ştergerea identitătii naţionale. Din această perspectivă se poate înţelege de ce, în istoriografia contemporană, este atât de uzuală sintagma "lagărul sovietic".

Pentru poporul român, al Doilea Razboi Mondial a însemnat trecerea de la regimul monarhic - în care statul se ghida după concepţia NIHIL SINE DEO (NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU) - la regimul comunist, caracterizat în ansamblul sau de o politică "sistematic antireligioasă şi anticulturală". În acest context, ca şi în alte ţări din centrul şi sud-estul Europei intrate sub incidenţa ateismului ideologic de sorginte sovietică, instituţia Bisericii Ortodoxe Române s-a văzut nevoită a se confrunta cu o severă prigoană a statului totalitar. De la noul context politic, cu care se confrunta poporul nostru (preponderent ortodox), nu avea cum să facă abstracţie Biserica noastră naţională, în frunte cu patriarhul său, Justinian Marina. Aşezat în scaunul patriarhal în 1948, fiind primul dintre patriarhii perioadei comuniste, Justinian şi-a asumat imediat misiunea de "apărător al turmei", începându-şi jertfa sub rigorile unei doctrine politice de cele mai multe ori ostile. Deşi patriarhul Justinian încercase să "adapteze" Biserica la noua situaţie politică, elaborând teoria "Apostolatului social" în încercarea armonizării raporturilor dintre Biserică şi stat, "simfonia" din timpul regimului comunist avea să fie catalogată de I. Bria (reprezentantul B.O.R. în Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Geneva) drept o "simfonie dezechilibrată". Cu alte cuvinte, Biserica îşi manifesta voinţa de adaptare faţă de stat şi de cooperare cu el - prin Tradiţie- în spiritul "armoniei", dar, din partea statului, nu era vorba decât "de dominaţie, de un cezaropapism". Aşa s-a întâmplat şi în vremea următorilor patriarhi, Iustin şi Teoctist… Această situaţie inadecvată a B.O.R. era generată de climatul postbelic existent în U.R.S.S., unde fie preoţimea cunoaştea prigoana statului totalitar, fie fusese acceptată pentru a servi imaginea statului în manifestările politice cu caracter public. În poziţia sa de vajnic apărator al Bisericii lui Hristos, conform unui Raport emis de Direcţia Generală a Securităţii Poporului în 1950, patriarhul Justinian era considerat nu doar incomod, ci chiar indezirabil pentru regimul de "democraţie populară" instaurat. Pentru motivul că în 1949 criticase Legea cultelor, precum şi măsura îngrădirii accesului în Parlament a feţelor bisericesti, Raportul consemna: "Deşi lumea democratică pusese mari nădejdi în buna credinţă patriarhului Justinian, prin comportarea sa de după alegerea sa ca Patriarh, a izbutit să-i dezamăgeasca pe toţi". Atitudinea "refractară" a patriarhului se explică prin faptul că statul român, imitând "modelul" ateismului de sorginte comunistă al U.R.S.S., obligase Biserica la supunere şi declanşase procesul de prigonire a preoţimii. Cu toate că între Biserica Ortodoxă şi regimul comunist fusese perfectată o reciprocitate (statul garanta "libertatea cultelor, iar Biserica - respectarea legilor), mii de slujitori ortodocşi au fost arestaţi, fiind chemaţi, cum spunea despre martiri Sf. Ignatius al Antiohiei, să-şi poarte lanţurile ca pe nişte "perle duhovniceşti". O descriere ilustrativă a rezistenţei anticomuniste prin Biserică aparţine, însă, părintelui Dumitru Stăniloae, membru al Academiei Române: "Am în primul rând mulţumirea de a fi suferit şi eu, alături de atâţia preoţi şi credincioşi, în cursul regimului comunist, despotic şi ateu. Prin 1952 erau peste 500 de preoţi ortodocşi în închisori (…) Adevărul este că nici o Biserică n-a suferit atât de mult ca Biserica Ortodoxă; ea a dat cele mai mari jertfe, preoţii ei au fost întemniţaţi în numărul cel mai mare. Majoritatea marilor noştri părinţi duhovniceşti au trecut prin ani grei de temniţă… Oare ei nu sunt Biserica?... Ca să nu mai vorbim de miile de credincioşi care, şi ei, nu sunt tot Biserica Ortodoxă?". Efectiv, sub comunism, viaţa bisericească s-a desfăşurat în condiţii cu totul improprii: Biserica era considerată o instituţie "retrogradă", bazată pe o învăţătură obscurantistă şi mistică. Totuşi, rolul său de "căluză" moral-duhovnicească-liturgică a continuat (cum n-au putut-o face bisericile din Bulgaria, Albania şi, în parte, Iugoslavia) chiar dacă a fost supusă la diferite forme de prigonire: arestarea, condamnarea preoţilor la închisoare şi deportarea lor la muncă forţată (între 1950-1965); supravegherea preoţilor aflaţi în "libertate"; persecutarea credincioşilor; demolarea unor biserici; întârzierea refacerii bisericilor ce se ruinau; desfiinţarea mănăstirilor; preoţii şi monahii din închisori i-au învăţat pe ceilalţi condamnaţi acatiste, rugăciuni etc. Totodată, s-au înscenat procese având la bază culpe prefabricate. Este cazul mişcării elitiste "Rugul Aprins", din care făceau parte personalităţi din Ortodoxie şi cultură: Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Dumitru Stăniloae, Vasile Voiculescu etc. Cu toţii au fost arestaţi în noaptea de 13-14 iunie 1958 şi, prin simulacre de procese, au primit sentinţe între 5-25 de ani de detenţie. Pe timpul încarcerării sale, între anii 1958-1964, părintele Dumitru Stăniloae mărturisea că a locuit "în cameră cu câţiva (preoţi - n.a.) care au murit, unii chiar ucişi de gardieni. Încercările brutale de a-L scoate pe Dumnezeu din sufletele oamenilor au eşuat, ca şi insistenţa iraţională a înfometării fizice şi spirituale la scara naţională.

(va urma)

prof. Costel Neacşu

Iadul ca “tristeţe” a raiului

“Cei chinuiţi în ghenă vor fi biciuiţi
de biciul iubirii. Şi ce chin mai amarnic
şi mai cumplit este decât chinul dragostei?”
(Sf. Isaac Sirul)
Omul sfânt este tocmai cel care nu se separă de păcătos, ci se leagă veşnic şi-şi pune memoria şi sufletul şi viaţa pentru el. Ştim că Mântuitorul însuşi a venit “nu pentru cei sănătoşi, ci pentru cei bolnavi”, că şi-a pus viaţa pentru toţi păcătoşii. La fel, Sfântul Apostol Pavel vrea “să fiu eu însumi anatema de la Hristos, pentru fraţii mei”(Rom. 9,3). Sfântul Isaac Sirul, care se ruga cu lacrimi şi pentru demoni, spune că iubirea poate locui în iad fără să-l desfiinţeze, căci tocmai aceasta este iadul: flăcările remuşcării, flăcările iubirii refuzate. Părinţii şi experienţele duhovniceşti contemporane afirmă compătimirea cu păcătoşii, până într-atât încât ştim că Sf.Isaac Sirul şi Sf.Siluan Athonitul se rugau şi pentru demoni, primind confirmarea că “această rugăciune e insuflată de harul lui Dumnezeu”(Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdi şi iadul smereniei). “Dacă ar fi cu putinţă aş scoate pe toţi din iad şi numai atunci sufletul meu şi-ar găsi pacea şi s-ar bucura….” Toate aceste mărturii sunt sincere, evidente şi autentice. Un frate, care timp de 6 luni s-a zbătut cu gândul că “dacă nu voi afla în rai pe părinţii şi rudele mele mă voi mâhni pentru ei”, a primit descoperire că “atunci când iubirea lui Dumnezeu umple pe om, el nu-şi mai poate aduce aminte de nimeni şi din acea clipă sufletul lui arde de dragostea pentru Domnul”(Siluan Athonitul)
Iubirea lui Dumnezeu rămâne solidară cu toată existenţa, că ea este suferinţă eternă pentru toate, că iubirea lui Dumnezeu (ca orice iubire) nu cunoaşte odihnă nici ziua nici noaptea, că suferinţa lui Dumnezeu este pe măsura iubirii Lui, că a te afla în Dumnezeu înseamnă tocmai a înţelege solidarizarea Lui cu păcătoşii. Poate că nu greşim dacă afirmăm, într-un sens supra-raţional, suprauman, sublim, că dreptatea lui Dumnezeu este tocmai iubirea. A gândi şi a vorbi despre iubirea lui Dumnezeu însemnă a şti dintru început că ea nu poate fi cunoscută şi înţeleasă decât în măsura în care ţi-o descoperă Dumnezeu şi, chiar şi astfel, măsura ei nu poate fi înţeleasă, căci măsura Lui e nemăsura care ne depăşeşte oricum, ca un lucru care striveşte mintea. Într-un sens, cu totul excepţional, se poate spune că orice iubire are un infern, că există un infern al iubirii; în sensul că oricât de adâncă ar fi căderea făpturii, iubirea coboară mai adânc şi o cuprinde, asumând suferinţa ei. Nu există coborâre mai adâncă decât iubirea; iubirea e mai adâncă decât orice cădere. Experienţele marilor duhovnici arată însă că iubirea divină nu este sentimentalitate sau simplă compătimire, ci totdeauna control şi acţiune conştientă, precisă. Iubirea lui Dumnezeu nu exclude chiar o anumită părăsire din partea lui Dumnezeu. Prin această părăsire “ne învăţăm să urmăm lui Hristos, Cel ce s-a pogorât la iad…”, căci ea nu ne este decât “celălalt pol al dragostei lui Dumnezeu”. Iubirea lui Dumnezeu nu slăbeşte datorită faptului că întâlneşte păcătoşi “, e o nebunie să socotească cineva că păcătoşii se lipsesc în ghenă de dragostea lui Dumnezeu” ”(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, Filocalia X).
Acţiunea iubirii asupra celor din iad e cât se poate de reală, dar receptarea ei e diferită. Fiecare primeşte, vede şi simte iubirea după felul său. De către cei capabili şi buni, focul iubirii e simţit ca avânt, putere şi splendoare; acelaşi foc e simţit de cei din iad ca remuşcare şi chin: “cei chinuiţi în ghenă vor fi biciuiţi de biciul iubirii. Şi ce chin mai amarnic şi mai cumplit este decât chinul dragostei?”(Isaac Sirul). Experienţa istorică a iubirii ne încredinţează deplin de acest adevăr. Când iubirea e trădată de unul dintre cei doi, iar celălalt rămâne fidel, dacă după un timp trădătorul conştientizează răul, el reîncepe să simtă iubirea consecventă a celuilalt, dar acum n-o mi simte ca înainte, ci ca o remuşcare, o pedeapsă şi un chin.
Chiar dacă iadul ar introduce o “tristeţe” în existenţa lui Dumnezeu, acea tristeţe nu trebuie înţeleasă numai în felul şi la măsura omenească, poate că Hristos, Omul-Dumnezeu a simţit tristeţea si nu-I străin de sentiment. Şi poate că tristeţea , ca expresie a iubirii şi seriozităţii, nici nu e aşa de reprobabilă, ci pozitivă, frumoasă şi atractivă. Lacrima nu ţine de iad, ci de rai. E adevărat că Scriptura ne spune că iadul înseamnă “plângerea şi scrâşnirea dinţilor”(Matei 13, 42), şi că în rai Hristos “va şterge toată lacrima de la toată faţa”(Apoc. 21,4), dar aceasta înseamnă numai răul şi suferinţa, căci sfinţii adaugă apoi că Unde este dragoste, acolo este plânsul. Iar unde nu este dragoste, acolo nu e nici plânsul(Arhim. Sovronie, Cuvântări duhovniceşti). Fără îndoială, nu numai pedeapsa şi chinul celor dragi este o tristeţe, ci însăşi ideea iadului, însuşi faptul că pot dăinui răul, pedeapsa şi suferinţa. Totuşi, trebuie să ne gândim că poate viaţa raiului-deşi este conştiinţă, luciditate şi simţire maximă-este o condiţie în care tristeţea locuieşte sublimată în iubire, altfel de cum concepem noi acum; poate în sensul cuvântului Sf Siluan Athonitul: “Cum mi-aş mai putea aduce aminte de pământ?”
Mihai Vlasa , Deda