“Fericiţi cei curaţi cu inima…”

Ne place curãţenia, şi cea fizicã şi cea moralã. Ne încântã inima o privelişte curatã, ne entuziasmeazã candoarea sfinţilor, rãmânem fermecaţi de inocenţa copiilor… Avem înscrisã în inima noastrã o aspiraţie cãtre puritate, chiar dacã, uneori, uitãm de ea, nu facem nimic pentru a o dobândi, sau, mai grav, o cãutãm prin mijloace întinate, sau chiar ajungem sã o confundãm cu mizeria cosmetizatã. Dorim întotdeauna sã arãtãm celor din jur propria noastrã imagine, integrã şi neîntinatã, cãutãm orice mijloace pentru a o pãstra aşa, iar, atunci când ne-o pãtãm, nu prea ştim sã ne recunoaştem greşeala, sã ne cerem iertare, ci invocãm justificãri sau îi scoatem pe alţii vinovaţi. Aşa se face cã alergãm mai mult dupã o “puritate” de suprafaţã, întreţinutã în mod artificial, în spatele cãreia se ascund mizerii, asemenea fariseilor, pe care îi mustra Mântuitorul Iisus Hristos: “Fariseule orb! Curãţã întâi partea dinãuntru a paharului şi a blidului, ca sã fie curatã şi cea din afarã. Vai vouã cãrturarilor şi fariseilor fãţarnici! Cã semãnaţi cu mormintele vãruite, care pe dinafarã se aratã frumoase, înãuntru însã sunt pline de oase de morţi şi de toatã necurãţia…”
A fi creştin înseamnã a avea o inimã curatã, având ca model de vieţuire nevinovãţia pruncilor. Privitã din aceastã perspectivã, puritatea nu este o însuşire calculatã, nici o simplã acoperire a propriilor mizerii sau josnicii, ci devine modul de existenţã al creştinului. Deşi ne dezgustã mizeria şi condamnãm comportamentul josnic şi decãderea relaţiilor dintre oameni, întinarea se va stârpi doar atunci când vom începe procesul purificãrii inimilor noastre, deoarece mizeria fizicã şi moralã din lume nu este altceva decât exteriorizarea a ceea ce fiecare dintre noi avem în inimi: “…Cãci dinãuntru, din inima omului, ies cugetele cele, desfrânãrile, hoţiile, uciderile, adulterul, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia uşurãtatea. Toate acestea ies dinãuntru şi spurcã pe om.”
Doar omul cu inima curatã poate fi considerat om integru, nepãtat, necompromis, stãpân pe sine, spiritualizându-şi instinctele. Acesta este omul în care "nu este vicleşug", al cãrui cuvânt este “ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu”, omul fãrã gânduri necurate, fãrã planuri diabolice, adicã acela “care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea pãcãtoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut; ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea.” Omul cu inima curatã este sincer, conştiincios, demn de încredere, iubitor şi paşnic, o adevãratã binecuvântare pentru semeni şi pentru mediul înconjurãtor, pe care îl preţuieşte, îl apãrã şi îl înfumuseţeazã. Prezenţa unui om curat la inimã are putere creatoare, fiind un izvor de bucurie, frumuseţe şi regenerare moralã. Adevãrata prietenie şi comuniunea, pacea şi înfrãţirea oamenilor, munca cinstitã şi recreaţiile rodnice, procesul educaţiei, credinţa şi manifestãrile religioase, viaţa autenticã,… toate cer inima curatã. Mântuitorul, în pilda semãnãtorului, aratã cum orice învãţãturã, pentru a rodi, are nevoie de terenul curat al inimii, cãci sãmânţa “de pe pãmânt bun sunt cei ce, cu inimã curatã şi bunã, aud cuvântul, îl pãstreazã şi rodesc întru rãbdare.”
Culmea cea mai înaltã a curãţiei inimii este, de fapt, sfinţenia: “Fericiţi cei curaţi cu inima, cã aceia vor vedea pe Dumnezeu.” În acest sens, Sf. Ap. Pavel enumerã curãţia printre “darurile Duhului Sfânt”, iar psalmistul David afirmã: “Cine se va sui în muntele Domnului şi cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care n-a luat în deşert sufletul sãu şi nu s-a jurat cu vicleşug aproapelui sãu. Acesta va lua binecuvântare de la Domnul si milostenie de la Dumnezeu, Mântuitorul sãu.” Întâlnirea cu Dumnezeu este sursa tuturor binecuvântãrilor ce se revarsã peste omul curat la inimã, pentru cã, “cel ce vede pe Dumnezeu are prin vedere tot ce se cuprinde în lista bunãtãţilor: viaţã fãrã de sfârşit, veşnica nestricãciune, fericirea fãrã moarte, Împãrãţia nemuritoare, bucuria fãrã sfârşit, lumina adevãratã, cuvântul duhovnicesc şi dulce, slava neapropiatã, veselia neîncetatã, tot binele ce ni se rânduieşte prin nãdejde în fãgãduinţa fericirii de faţã.” (Sf. Grigorie de Nyssa)
Vom spune cã nouã, fiind supuşi greşelilor, nu ne este cu putinţã sã ajungem la o astfel de curãţie a inimii… Însã, Dumnezeu nu ne cere niciodatã ceva, fãrã a ne da şi darul sau puterea prin care noi putem sã împlinim ceea ce ne cere. David, Petru, femeia pãcãtoasã şi alţii, printr-o cãinţã sincerã şi-au redobândit curãţia inimii, ba mai mult decât atât, au devenit mai iubitori de Dumnezeu şi mai râvnitori în înfãptuirea binelui. Aceastã cãinţã nu este o simplã acoperire a josniciilor, ci o transformare fiinţialã a omului, care rãmâne în Hristos, şi Hristos în el şi, astfel, aduce roadã.
Aşadar, pentru o lume curatã, avem nevoie de inimi curate!
preot Daniel Camară, Sărmaşu

Suferinţă…şi atât

"Da, mi se pare că demonii se joacă,
aruncându-şi mingea sufletului meu…”
Tereza De Avila
Pământul privit de pe Lună apare ca o minge, iar pe această minge omul - luat ca individ - nu e decât unul dintre miliardele de “subiecţi vorbitori”, folosind jargonul lingvistic, care suferă şi se chinuie unii pe alţii! Aproape toate lucrurile, ideile, sistemele, pot fi puse sub semnul întrebării. Singură suferinţa nu poate fi negată, toate întrebările şi toată fiinţa pot fi relativizate, numai suferinţa nu; suferinţa se impune ca o “muşcătură a absolutului” (Simone Weil, Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu), toate problemele şi realităţile sunt raţionale şi, în acest fel, incumbă dintru început rezolvare. Suferinţa omului apare însă iraţională, cu ea intrăm parcă în domeniul absurdului, ea pare să fie dincolo de bine şi de rău, absurdul şi nefiinţa în sine. Viaţa omenească şi lumea sunt o “Vale a plângerii”, lumea în general şi omul în special sunt întruchiparea deplină a suferinţei.
Suferinţa nu are dată, se schimbă doar felul de-a o exprima. Dacă un filosof spune că “nu trebuie să trişăm cu durerea”, noi spunem că, de fapt, nu putem să trişăm cu durerea, sau cum ar spune poetul, “fidelă, niciodată durerea nu ne minte” (V. Voiculescu, Ultimele sonete,40). Peregrinând prin această lume ai sentimentul de a fi tot, dar şi evidenţa de a nu fi nimic, ajungând după un timp să te întrebi: unde s-au dus orele tale? Amintirea unui gest, semnul unei pasiuni, vreo frumoasă şi trecătoare nebunie – nimic din toate acestea nu revin în prezentul tău. Ai alunecat fără să laşi urme. Care ţi-a fost visul? Experienţa ne arată că omul este o fiinţă de nimic, un mare zero; pentru că se naşte, gândeşte, simte ceva, adică “se tulbură”, dar apoi moare. Este adevărat că e singura fiinţă de pe pământ care “se tulbură”- adică percepe prin sensibilitate existenţa - singura care aderă la existenţă, asumându-şi existenţa. Dar se aproprie repede de nimicnicie, devenind praf şi cenuşă.
Pentru omul “recent”, omul modern, suferinţa nu poate avea nici o explicaţie, cu atât mai puţin una spirituală. Omul nu-i găseşte nici un sens, o socoteşte absurdă şi-şi identifică viaţa nu cu înţelegerea ei, ci cu strădania de a o evita. În afara religiei sau a credinţei, suferinţa nu are nici o explicaţie; ea e absurdă şi face absurdă însăşi existenţa, numai religia poate da o explicaţie suferinţei, pentru că numai ea dovedeşte că răul nu este fiinţă, nu are fiinţă în sine, ci este un accident în fiinţă. Suferinţa nu se poate identifica cu fiinţa, pentru că fiinţa nu poate fi înţeleasă decât pozitiv, de aceea suferinţa trebuie să fie un act care a contrazis fiinţa; această opoziţie faţă de fiinţă, care a produs şi produce suferinţa este păcatul. Dacă suferinţa este o degradare a omului şi un atac asupra fiinţei lui, chiar natura resimte suferinţa omului, dar existenţa e creată şi guvernată de Fiinţa absolută, însemnă că şi rezolvarea suferinţei atârnă de Cel care este Izvorul fiinţei şi al vieţii.
În toate religiile, Creatorul intervine pentru a rezolva suferinţa umană, dar numai în credinţa creştină El intervine esenţial, intim şi sacrificial, identificându-se cu suferinţa umană şi sacrificându-se pentru ea. Ideea Întrupării Fiului lui Dumnezeu este cu totul ne-umană, străină şi, mai presus de orice închipuire, este o adevărată “nebunie” pentru gândirea omenească. În ultimă instanţă, numai Întruparea este adevărul despre Dumnezeu, pentru că numai ea înfăţişează şi împărtăşeşte cu adevărat iubirea lui Dumnezeu. Fiinţa Supremă există pentru că este în esenţa ei numai iubire sacrificială, care nu vrea să existe decât ca sacrificiu pentru tot ceea ce poate exista, pentru toată fiinţa, pentru toată existenţa. Pentru om adevărul este posibil şi real într-o singură formă: Absolutul care devine uman. Iisus Hristos rămâne singura idee şi singura probă a iubirii lui Dumnezeu. Astfel, El rămâne singura posibilitate şi realitate a rezolvării paradoxului suferinţă - iubire. Iisus verifică, dovedeşte, oferă şi impune singura Dumnezeire posibilă: Iubirea absolută, sacrificată definitiv pentru toată fiinţa. În afara Întrupării, ideea lui Dumnezeu ca Iubire absolută e simplă doleanţă, iluzie sau utopie.
Dacă vorbim despre Dumnezeu şi mărturisim atotputerea şi iubirea Lui, atunci suntem obligaţi să afirmăm şi necesitatea intervenţiei Lui în calitate de Creator şi Proniator. Căci nu există “iubire de departe”, decât iubire de aproape. Oricât de mult ar ajuta, tatăl de departe rămâne tot străin şi nu devine Părinte. Prin Întrupare, suferinţa omului devine suferinţa lui Dumnezeu, total şi definitiv, prin Iisus Hristos, în fiecare om suferă Dumnezeu; Dumnezeu se sfâşie din totdeauna şi pentru totdeauna. Credinţa creştină dovedeşte că suferinţa are un rost, că este cea mai înaltă “şcoală” de cunoaştere. Fără suferinţă, omul poate face abstracţie de semeni. Suferinţa este imperativul care îl presează pe fiecare om să ia act de existenţa semenilor săi, să-i accepte, să se deschidă şi de fapt să se sacrifice pentru ei. Ea e pedagogia divină a maturizării şi împlinirii, nu în absenţa, ci în prezenţa lui Dumnezeu. Cel mai imperativ cuvânt al Evangheliei este cel de la Ioan 16,33: “În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”. Pentru prima dată în istorie un om îndrăzneşte să spună: “Eu am biruit lumea”, adică am biruit tot ce înseamnă natural, relativ, limitat, deficitar, slab, neputincios, urât, meschin şi mizerabil, toată suferinţa, boala şi moartea. A avea conştiinţă de om, de fiinţă, de originea ta şi de menirea ta, înseamnă a simţi că prin legătura cu Hristos, cu Marele Frate şi tu poţi să biruieşti totul-chiar cea mai cruntă suferinţă! Menirea omului nu este încadrarea în lume, în istorie şi în natură, ci depăşirea naturii, a istoriei şi a lumii; destinul omului e să biruiască lumea, să biruiască suferinţa.Prin urmare, oricât de absurdă şi irezolvabilă ar apărea suferinţa, nefiinţa şi ilogicul ei trebuie să fie cuprinse de om, de fiinţă, care-i pot da un înţeles şi o rezolvare, aşa cum arată teologia prin Evanghelia de la Ioan(“Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o pe ea”:Ioan1,5) şi cum a înţeles şi filozofia, prin M. Heidegger: “Întunecarea lumii nu cuprinde niciodată lumina fiinţei!"
Mihai Vlasa, Deda

"Cercetaţi Scripturile!"

Orice referire la Sfânta Scriptură trebuie să o facem cu convingerea că nu vorbim despre o simplă carte sau colecţie de cărţi. Mai mult decât atât, „Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, scris de oameni aleşi, sub inspiraţia Sfântului Duh, pentru mântuirea oamenilor.“ Sfântul Apostol Pavel afirmă în acest sens: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun.“
În momentul în care citim sau ascultăm mesajul Sfintei Scripturi, nu ne întâlnim cu un text, ci ne întâlnim cu Dumnezeu. Nu citim Sfânta Scriptură doar pentru a afla învăţături sau sfaturi de viaţă, ci orice lecturare autentică a textului sacru este, de fapt, rugăciune, convorbire cu Dumnezeu, care ne grăieşte pentru a ne arăta cine este şi care este voia Sa. Aceasta înseamnă că nu avem în faţă cuvinte rostite de Dumnezeu în urmă cu mii de ani, ci Însuşi Dumnezeu este cel care ne vorbeşte atunci când citim sau ascultăm Cuvântul Său: „Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii şi nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci, toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală.“(Sf Ap. Pavel)
De aceea, „când citim Scripturile, ar trebui să le aplicăm la propria persoană.Ar trebui să ne vedem pe noi înşine în ele. De exemplu, cine este orbul ce orbecăie după Lumiă în Evanghelia lui Ioan? Eu însumi! Fără Hristos sunt orb de tot! Cine sunt ucenicii cu întrebările lor pripite? Eu însumi! Cine sunt fariseii afectaţi, cu tradiţionalismul lor religios? Eu sunt negreşit!“(A.M. Coniaris)
Faptul că Dumnezeu este prezent în viaţa noastră şi ne grăieşte, se observă clar în cadrul Sfintei Liturghii, atunci când preotul citeşte Sfânta Evanghelie. Înainte şi după rostirea pericopei evanghelice, credincioşii nu îl salută pe preot, ci I se închină Mântuitorului Iisus Hristos, Care este prezent în mod nevăzut şi rosteşte cuvântul său prin glasul preotului. De aceea, credincioşii îl salută prin cântarea „Slavă Ţie, Doamne Slavă Ţie!“Fără această conştiinţă a întâlnirii cu Dumnezeu prin Sfânta Scriptură nu putem să aşteptăm ca valorile Evangheliei să fie prezente în viaţa noastră. Modelarea vieţii după Biblie devine fapt real, concret, doar atunci când sunt conştient că învăţătura pe care o ascult o rosteşte acum Dumnezeu, pentru mine. De aici rezultă o schimbare a atitudinii mele, o reînnoire a concepţiei de viaţă şi a felului meu de a fi.Abia atunci Sfânta Scriptură nu rămâne doar cartea din care aflu câte ceva, ci devine Cuvântul vieţii mele, iar Cuvântul este Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa.” De aceea, lectura Sfintei Scripturi este nedespărţită de Sfânta Împărtăşanie. Aceasta reiese din convorbirea Mântuitorului cu Luca şi Cleopa, spre Emaus: pe drum le tâlcuia Scripturile, dar ochii li s-au deschis şi L-au cunoscut cu adevărat doar la „frângerea pâinii“…
Dar cuvântul lui Dumnezeu nu lucrează în mod mecanic, ci are nevoie de colaborarea noastră, de „pământul cel bun“ al inimii noastre. Mântuitorul exprimă acest aspect prin „pilda semănătorului“, unde explică cum „sămânţa“, cuvântul lui Dumnezeu, poate să cadă „pe drum“, „pe piatră“, „între spini“ sau „pe pământ bun“: „Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, au inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.
“Cuvântul lui Dumnezeu ne înnobilizează fiinţa, ne umple sufletul de cele mai frumoase gânduri, sentimente şi dorinţe, ne schimbă modul de a fi, ne redă puritatea şi căldura vorbelor, ne însuflă o viziune optimistă, sănătoasă şi superioară despre lume şi viaţă. De aceea „să batem la paradisul prea frumos al Scripturilor, la paradisul cel cu bun miros, cel prea dulce, cel prea frumos, cel ce răsună în urechile noastre…,cel care se atinge de inima noastră, care o mângâie când este întristată, o potoleşte când e mâniată şi o umple de bucurie veşnică, care ne înalţă mintea noastră… Să nu batem superficial, ci mai degrabă cu osârdie şi stăruinţă. Să nu trândăvim de a bate. Căci chipul acesta ni se va deschide.“ (Sf. Ioan Damaschin)
Preot Daniel Camară

Nu numai cu pâine va trăi omul!

Într-o lume în care dorim să stăpânim totul, uitând să ne stăpânim pe noi înşine, postul pare a fi o realitate străină de felul nostru de a gândi şi de a trăi. Sau, dacă ne interesează, îl reducem la o simplă cură de slăbire şi dezintoxicare. Ceea ce pentru strămoşii noştri era un eveniment ce marca pătrunderea într-un univers nou, spiritual, pentru noi, cei de azi, începutul Sfântului şi Marelui Post trece adesea neobservat.
Departe de a fi doar un simplu obicei străvechi, un simbol sau o dietă, postul este o călătorie spirituală, un urcuş duhovnicesc ce are ca ţintă Ziua Învierii Domnului, “Praznicul Praznicelor” şi “ Sărbătoarea Sărbătorilor”, adică întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos cel Înviat din morţi. De aceea, postul este o lucrare de transfigurare şi sfinţire, “o viaţă integră care se desfăşoară în dragoste de semeni şi într-ajutorare sau milostenie, o viaţă care se hrăneşte cu adevărul Evangheliei şi rugăciunea liturgică”. (Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan)
Desigur, în post este prezentă şi ideea unei abţineri. Cea mai simplă definiţie a postului ne spune că “postul este o reţinere voluntară de la anumite mâncări şi băuturi, în scop religios-moral”. Dintotdeauna, toţi înţelepţii au vorbit despre valoarea cumpătării, a stăpânirii de sine şi au condamnat abuzurile de mâncare şi băutură, pentru că excesele dăunează trupului şi sufletului. În acest sens, postul este o cale prin care ne curăţim trupul de toxine şi îl ferim de diferite boli. Dar şi în acest caz postul este mai mult decât un regim alimentar, deoarece scopul nu este detoxifierea, ci întâlnirea cu Dumnezeu, la care participă şi trupul. Trupurile noastre îngrijite, purificate şi spiritualizate devin “temple ale Duhului Sfânt” şi “jertfe bineplăcute lui Dumnezeu”, aşa cum se exprimă Sf. Ap. Pavel.
Pe de altă parte, nu postim pentru că unele alimente ar fi “spurcate”…., ci postim pentru a ne schimba atitudinea faţă de mâncare şi băutură. Aşa cum putem, de exemplu, să ne îmbuibăm cu carne, putem să ne îmbuibăm şi cu mâncare de post… Astfel, în post nu e vorba doar de o înlocuire a unor alimente cu altele, ci este o problemă de atitudine: conştientizăm că nu stomacul este stăpânul nostru, că nu ne biruiesc poftele şi . În acest sens, postul ne transfigurează poftele şi ne disciplinează instinctele, printr-un antrenament sau exerciţiu al voinţei. Astfel, în post nu posteşte numai trupul, numai stomacul, ci întreaga fiinţă, cu toate simţurile, adică postesc şi ochii, şi urechile, şi limba, şi mâinile, şi picioarele, şi mintea…, căci, aşa cum ne îndeamnă şi cântările din această perioadă,<>.
Pornind de aici, înţelegem că postul nu este un scop în sine, ci un mijloc de a ne îmbogăţi sufleteşte şi de a ne “aduna comori în cer”. Ne îndreptăm atenţia de la trup la suflet. Simţim, aşa cum afirmă Mântuitorul, că “nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu.” Avem nevoie de hrană pentru trup, dar acum conştientizăm mai intens că şi sufletul cere să fie hrănit. De aceea, postul este nedespărţit de rugăciune, înfăptuire a binelui, interiorizare, examinare a conştiinţei, părere de rău pentru păcat, eliberarea de rău şi începutul unei vieţi noi. Cu alte cuvinte, ne întâlnim cu Dumnezeu şi trăim ca fii ai Lui.
Aceasta ne conduce la o trăire a postului ca stare de bucurie curată, în Duhul Sfânt. De fapt, Însuşi Mântuitorul ne îndeamnă: “Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii…”. În post eşti preocupat de săvârşirea binelui, de trăirea Evangheliei, nu mai eşti robul patimilor, deci eşti liber şi poţi trăi cu adevărat în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, iar comuniunea este izvor de bucurie. De aceea, în post nu poţi fi trist, chiar dacă eşti într-o stare de jertfă: “Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic. E virtuos, dar nu e creştin. Virtuosul neîmblânzit nu ştie şi nu poate rosti “dulce Iisuse”, toată sfera dulcelui îi e străină, inaccesibilă şi uită că jugul Domnului e blând şi povara Lui uşoară.” (Nicolae Steinhardt)
La prima vedere ni se pare foarte greu să ajungem la trăirea autentică a postului. Însă simţim aceasta numai atunci când ne bazăm doar pe puterile noastre, când uităm că postul este o conlucrare a puterilor proprii cu harul lui Dumnezeu. De aceea, întăriţi de Dumnezeu, să pornim în această călătorie, căci duhurile necurate din noi şi din lume “ies numai cu post şi cu rugăciune”. Iar ca îndrumare practică, foarte folositoare este povăţuirea lui Tito Colliander: “Dacă vrei să fii în stare să ţii piept unei patimi violente, spun Sfinţii Părinţi, înăbuşă-ţi micile dorinţe. Să nu crezi că le poţi despărţi unele de altele: sunt legate ca verigile unui lanţ sau ca ochiurile unei plase. Iată de ce nu slujeşte la nimic să începi să te lupţi cu principalele vicii sau cu proastele obiceiuri care-ţi opun o rezistenţă îndârjită, dacă nu te străduieşti în acelaşi timp să-ţi învingi micile slăbiciuni “nevinovate”: micile lăcomii, mâncărimi ale limbii, curiozitatea, obişnuinţa de a te amesteca în treburile altuia. Toate dorinţele noastre au, într-adevăr acelaşi temei: obişnuinţa de a ne satisface numai voia proprie. Aceasta trebuie stârpită…Trebuie să purcedem de îndată la aceasta şi să luptăm fără răgaz. Te mănâncă limba să pui o întrebare? N-o pune! Ţi-e foarte poftă să bei două ceşti de cafea? Nu bea decât una! Ai chef să te uiţi pe fereastră? Nu te uita!... În felul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu, faci să tacă vocea gălăgioasă a voii tale proprii.