Nu numai cu pâine va trăi omul!

Într-o lume în care dorim să stăpânim totul, uitând să ne stăpânim pe noi înşine, postul pare a fi o realitate străină de felul nostru de a gândi şi de a trăi. Sau, dacă ne interesează, îl reducem la o simplă cură de slăbire şi dezintoxicare. Ceea ce pentru strămoşii noştri era un eveniment ce marca pătrunderea într-un univers nou, spiritual, pentru noi, cei de azi, începutul Sfântului şi Marelui Post trece adesea neobservat.
Departe de a fi doar un simplu obicei străvechi, un simbol sau o dietă, postul este o călătorie spirituală, un urcuş duhovnicesc ce are ca ţintă Ziua Învierii Domnului, “Praznicul Praznicelor” şi “ Sărbătoarea Sărbătorilor”, adică întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos cel Înviat din morţi. De aceea, postul este o lucrare de transfigurare şi sfinţire, “o viaţă integră care se desfăşoară în dragoste de semeni şi într-ajutorare sau milostenie, o viaţă care se hrăneşte cu adevărul Evangheliei şi rugăciunea liturgică”. (Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan)
Desigur, în post este prezentă şi ideea unei abţineri. Cea mai simplă definiţie a postului ne spune că “postul este o reţinere voluntară de la anumite mâncări şi băuturi, în scop religios-moral”. Dintotdeauna, toţi înţelepţii au vorbit despre valoarea cumpătării, a stăpânirii de sine şi au condamnat abuzurile de mâncare şi băutură, pentru că excesele dăunează trupului şi sufletului. În acest sens, postul este o cale prin care ne curăţim trupul de toxine şi îl ferim de diferite boli. Dar şi în acest caz postul este mai mult decât un regim alimentar, deoarece scopul nu este detoxifierea, ci întâlnirea cu Dumnezeu, la care participă şi trupul. Trupurile noastre îngrijite, purificate şi spiritualizate devin “temple ale Duhului Sfânt” şi “jertfe bineplăcute lui Dumnezeu”, aşa cum se exprimă Sf. Ap. Pavel.
Pe de altă parte, nu postim pentru că unele alimente ar fi “spurcate”…., ci postim pentru a ne schimba atitudinea faţă de mâncare şi băutură. Aşa cum putem, de exemplu, să ne îmbuibăm cu carne, putem să ne îmbuibăm şi cu mâncare de post… Astfel, în post nu e vorba doar de o înlocuire a unor alimente cu altele, ci este o problemă de atitudine: conştientizăm că nu stomacul este stăpânul nostru, că nu ne biruiesc poftele şi . În acest sens, postul ne transfigurează poftele şi ne disciplinează instinctele, printr-un antrenament sau exerciţiu al voinţei. Astfel, în post nu posteşte numai trupul, numai stomacul, ci întreaga fiinţă, cu toate simţurile, adică postesc şi ochii, şi urechile, şi limba, şi mâinile, şi picioarele, şi mintea…, căci, aşa cum ne îndeamnă şi cântările din această perioadă,<>.
Pornind de aici, înţelegem că postul nu este un scop în sine, ci un mijloc de a ne îmbogăţi sufleteşte şi de a ne “aduna comori în cer”. Ne îndreptăm atenţia de la trup la suflet. Simţim, aşa cum afirmă Mântuitorul, că “nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu.” Avem nevoie de hrană pentru trup, dar acum conştientizăm mai intens că şi sufletul cere să fie hrănit. De aceea, postul este nedespărţit de rugăciune, înfăptuire a binelui, interiorizare, examinare a conştiinţei, părere de rău pentru păcat, eliberarea de rău şi începutul unei vieţi noi. Cu alte cuvinte, ne întâlnim cu Dumnezeu şi trăim ca fii ai Lui.
Aceasta ne conduce la o trăire a postului ca stare de bucurie curată, în Duhul Sfânt. De fapt, Însuşi Mântuitorul ne îndeamnă: “Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii…”. În post eşti preocupat de săvârşirea binelui, de trăirea Evangheliei, nu mai eşti robul patimilor, deci eşti liber şi poţi trăi cu adevărat în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, iar comuniunea este izvor de bucurie. De aceea, în post nu poţi fi trist, chiar dacă eşti într-o stare de jertfă: “Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic. E virtuos, dar nu e creştin. Virtuosul neîmblânzit nu ştie şi nu poate rosti “dulce Iisuse”, toată sfera dulcelui îi e străină, inaccesibilă şi uită că jugul Domnului e blând şi povara Lui uşoară.” (Nicolae Steinhardt)
La prima vedere ni se pare foarte greu să ajungem la trăirea autentică a postului. Însă simţim aceasta numai atunci când ne bazăm doar pe puterile noastre, când uităm că postul este o conlucrare a puterilor proprii cu harul lui Dumnezeu. De aceea, întăriţi de Dumnezeu, să pornim în această călătorie, căci duhurile necurate din noi şi din lume “ies numai cu post şi cu rugăciune”. Iar ca îndrumare practică, foarte folositoare este povăţuirea lui Tito Colliander: “Dacă vrei să fii în stare să ţii piept unei patimi violente, spun Sfinţii Părinţi, înăbuşă-ţi micile dorinţe. Să nu crezi că le poţi despărţi unele de altele: sunt legate ca verigile unui lanţ sau ca ochiurile unei plase. Iată de ce nu slujeşte la nimic să începi să te lupţi cu principalele vicii sau cu proastele obiceiuri care-ţi opun o rezistenţă îndârjită, dacă nu te străduieşti în acelaşi timp să-ţi învingi micile slăbiciuni “nevinovate”: micile lăcomii, mâncărimi ale limbii, curiozitatea, obişnuinţa de a te amesteca în treburile altuia. Toate dorinţele noastre au, într-adevăr acelaşi temei: obişnuinţa de a ne satisface numai voia proprie. Aceasta trebuie stârpită…Trebuie să purcedem de îndată la aceasta şi să luptăm fără răgaz. Te mănâncă limba să pui o întrebare? N-o pune! Ţi-e foarte poftă să bei două ceşti de cafea? Nu bea decât una! Ai chef să te uiţi pe fereastră? Nu te uita!... În felul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu, faci să tacă vocea gălăgioasă a voii tale proprii.