Scrierea pe nisip

“Hoc autem dicebant tentantes eum,
ut possent accusare eum.
Iesus autem inclinans se deorsum,
digito scribebat in terra”
Secundum Ioannem, 8:6
Nisipul este lipsit de vegetaţie pentru că, asemeni infinitului, se opune oricărui principiu extatic. El creşte mai degrabă în sine, printr-o continuă autonumărare. Dacă Infinitul divin este, în sens aristotelic, “gândirea care se gândeşte pe sine”, am putea spune atunci că nisipul ar fi numărul care se numără pe sine.
In timpul asumării condiţiei istorice, Fiul lui Dumnezeu a evitat să dea doctrinei sale o expresie scrisă, preferând învăţământul omiletic. Conform Evangheliilor, Mântuitorul Iisus Hristos a scris o singură dată pe pământ, pe pulbere, pe nisip, mulţumindu-Se chiar şi atunci, să zgârie doar câteva cuvinte - aceste cuvinte rămânând în tradiţie drept “scrierea pe nisip”. Uitându-ne în antichitatea greacă cât şi în cea orientală putem observa, mai ales la Socrate şi la Buddha, aceşti “maeştri” spirituali n-au lăsat nimic scris. Insă oralitatea lui Hristos pentru că emana dintr-o natură divină a avut şi are un cu totul alt înţeles. În virtutea mesianităţii Sale, învăţătura lui Iisus are o adâncime ontologică ultimă.
Varianta greacă a scrierilor vetero-testamentare (Septuaginta) foloseşte pentru verbul a face din primul verset al Genezei (“La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”) forma de aorist a verbului poieo, deci, epoiesen, care mai înseamnă a împlini, a crea. Deci de aici derivă cuvintele româneşti “poet” şi “poezie”. Dumnezeu fiind creatorul prin excelenţă al universului, pe care grecii l-au denumit cu termenul de “kosmos” (ordine, podoaba, armonie, frumuseţe). Dumnezeu este autorul acestui grandios poem. Noi ca fiinţe create suntem chemaţi să adâncim misterul acestei frumuseţi, să creăm în continuarea actului creator.
Heidegger spunea că “limba este lăcaşul fiinţei”. Lăcaşul trebuie să-l cuprindă pe locuitor. Nu există, însă, nici un fel de lăcaş care să cuprindă Logosul. Cuvântul neavând “unde să-şi plece capul”, nu poate locui nici în locaşul rostirii. In momentul în care Hristos vorbea (în aramaică), cuvintele Sale erau transcendente oricărei gramatici, pentru că erau cuvinte energetice. Aceasta e raţiunea pentru care Hristos a spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece”. Evident, Hristos nu s-a referit la faptul că limba aramaică în care El a vorbit istoric va supravieţui trecerii Cerului şi Pământului, ci la faptul că în realitate “cuvintele” energetice (investite cu energia divină necreată) sunt atemporale.
Această atemporalitate a cuvintelor Logosului arată că ele sunt creatoare, productive, cuvintele divine nu pot fi sterile ca cele omeneşti, nici arbitrare, pentru că orice cuvânt divin este cosmogonic. Atunci când Dumnezeu vorbeşte, se creează universal. Atunci când degetul divin scrie pe nisipul abisului, abisul se clatină. Dumnezeu a vorbit şi toate s-au făcut. Dumnezeu a scris, iar textul scris de El este însăşi lumea.
Iisus nu a refuzat scrierea din aceleaşi raţiuni ca Buddha sau Socrate. Pentru Siddartha Gautama, scrisul nu avea sens pentru că lumea însăşi era vacuum. Pentru Socrate rostirea avea un caracter terapeutic prin dezvăluirea treptată a ceea ce există mai adânc în fiecare dintre noi. In concepţia Sfântului Maxim Mărturisitorul, lumea nu este Fiinţa în Sine. Cuvântul divin este purtătorul adevăratului Sens al lumii. Dacă Logosul este necuprins, sau dogmatic vorbind, dacă natura divină a lui Iisus este necircumscrisă atunci imposibilitatea exprimării în scris a lui Hristos apare ca o limită de la sine înţeleasă. Nici o limbă sau scriere istorică nu poate transcrie cuvintele divine în plenitudinea lor. Orice exprimare lingvistică a revelaţiei având un caracter incomplet. De aceea spune Sfântul Apostol Pavel că profeţiile vor dispărea în Eshaton, atunci vom vedea “faţă catre faţă”.
Nescriind nimic, Hristos ca om a depăşit inclusiv acel orgoliu auctorial care este înrădăcinat în personalitatea umană. Fiecare purtăm în suflet un scriitor. Am putea spune că există în fiecare ins o doză de “grafomanie”. Cuvântul odată scris, pornit în lume, este un bun public care nu mai poate fi controlat. Scriitorul seamănă, însă nu ştie cine, cum şi ce va culege. Cuvântul are forţă, poate organiza haosul sau poate face haos. Această putere a cuvântului devine cu atât mai puternică cu cât cel care o mânuieşte are o forţă creatoare mai mare. Fără a minimaliza importanţa cuvântului scris, putem spune că adevăratele cuvinte cele care transmit pe Cuvântul, transcend orice suport material, se fac simţite indiferent de transformările istorice, ajungând să fie scrise în inimile iubitorilor de Hristos.
Aşadar, două tipuri de scriere: scrierea pe nisip şi scrierea pe hârtie, deşertul şi biblioteca, “sângele” şi cerneala. Prima a dat sfinţi, iar cea de-a doua autori.
Si aceasta ziceau, ispitindu-L ca să
aibă de ce să-L invinuiască.
Iar Iisus plecându-Se în jos, scria
cu degetul pe pământ.
Evanghelia după Ioan,8:6
Mihai Vlasa, profesor de religie, Deda

“Fii în pace în inima ta!”

Intrăm în Sfântul şi Marele Post, şi, astfel, începem cãlãtoria spiritualã cãtre Praznicul Învierii Domnului, cãlãtorie care este şi un urcuş cãtre propria noastrã înviere. Menirea postului este de a ne spiritualiza fiinţa şi locul în care ne trãim viaţa. Postul autentic, împletit întotdeauna cu rugãciunea, ne scoate din izolare, ne ridicã din egoism la deschiderea faţã de Dumnezeu şi faţã de semeni. Trãim într-o lume zgomotoasã, iar interiorul nostru este neliniştit şi agitat. De la zgomotele maşinilor, la cele promovate de mass-media şi pânã la zgomotele produse de bârfele şi pãlãvrãgeala noastrã fãrã rost, toate ne invadeazã cetatea inimii zguduind-o din temelii. Zgomotul face parte din viaţa noastrã şi a devenit atât de natural, încât noi înşine parcã alergãm dupã zgomote, iar liniştea şi tãcerea par sã ne ofere disconfort sau chiar sã ne înfricoşeze. În tot acest timp, inima noastrã rãmâne într-o singurãtate dezolantã, iar zgomotul ne dã impresia unei împliniri, devenind ocazia prin care ni se distrage atenţia de la golul lãuntric. În loc sã trãim într-o linişte interioarã, creatoare şi întreţinãtoare a comuniunii, trãim într-o singurãtate zgomotoasã… Gândindu-ne la aceste lucruri, ajungem la concluzia lui S. Kierkegaard: “În starea actualã, lumea şi viaţa întreagã sunt bolnave. Dacã aş fi medic şi aş întreba ce sfaturi pot sã dau, aş rãspunde: Faceţi linişte, faceţi-i pe oameni sã tacã. În aceste condiţii cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi auzit. Şi dacã, folosind mijloace zgomotoase, strigi destul de tumultuos ca sã fii auzit chiar şi în zgomot, acesta nu mai este cuvântul lui Dumnezeu. Deci, faceţi linişte!” Mai ales în Sfântul Post avem tocmai aceastã posibitate de a ne redobândi pacea, liniştea şi echilibrul interior. Avem ocazia şi mijloacele de a descoperi rodnicia tãcerii, creatoare de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. În Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite, slujbã specificã Sfântului şi Marelui Post, în care sunt momente de tãcere, auzim cuvintele psalmistului David: “Pune, Doamne, strajã gurii mele şi uşã de îngrãdire împrejurul buzelor mele”, fiind astfel îndemnaţi la a asculta şi medita, mai mult decât a vorbi. Desigur, nu este vorba aici de tãcerea-muţenie, sau de tãcerea devenitã ascunziş al suspiciunii, al planurilor diabolice sau al mizeriei interioare, ci de acea tãcere contemplativã, eliberatoare, activã şi creatoare, care transformã cuvintele noastre, din vorbe goale, în cuvinte de viaţã, nãscând adevãrata comuniune: “Este un om care se pare cã tace, dar inima lui osândeşte pe alţii. Unul ca acela totdeauna grãieşte. Şi este altul care de dimineaţã pânã seara grãieşte şi tãcere ţine, adicã fãrã folos nimic nu grãieşte.” (Avva Pimen)Pentru a ajunge la aceastã stare de linişte interioarã, la postul nostru trebuie sã adãugãm şi “postul impresiilor, al zgomotelor şi al imaginilor care nu înceteazã sã ne asalteze în civilizaţia audiovizualului. Trebuie sã ştii sã-ţi impui momente de tãcere şi de singurãtate, de ascultare a adâncului tãu, a Cuvântului lui Dumnezeu care ne fertilizeazã şi ne adunã mintea, în familiaritatea icoanelor care ne fac, cum s-a spus, . Sã învãţãm sã privim, câteodatã, adevãrata faţã a celuilalt dincolo de suspiciune şi posesivitate…”(Olivier Clément) La fel ca şi tãcerea, care nu e muţenie, aceastã singurãtate nu este o despãrţire de ceilalţi, nici o abandonare a îndatoririlor familiale sau sociale, nu e un loc geografic, ci o stare sufleteascã de trezvie, de pãzire a minţii şi a inimii. Dacã existã şi pustnici care se retrag din lume, aceastã retragere nu e o despãrţire sau izolare sufleteascã de oameni, cãci “monahul e cel care, despãrţindu-se de toţi, e în unire cu toţi” (Evagrie Ponticul) Aşadar, chiar dacã trãim într-o lume zgomotoasã, şi noi înşine trãim în mod zgomotos, prin post putem sã ne interiorizãm, sã ne regãsim pe noi înşine, sã dobândim pacea lãuntricã, şi, prin aceasta sã vieţuim în mod consistent şi rodnic, în care trãim. “Fii în pace în inima ta şi cerul şi pãmântul vor fi în pace cu tine. Strãduieşte-te sã intri în vistieria dinãuntrul tãu şi vei vedea comoara cea cereascã: cãci una sunt şi aceeaşi şi, intrând în una, le contempli pe amândouã. Scara Împãrãţiei lui Dumnezeu este în tine, ascunsã în sufletul tãu. Adânceşte-te în tine însuţi, departe de pãcat şi vei gãsi scara pe care vei putea sã te înalţi.”(Sfântul Isaac Sirul)

Preot Daniel Camară

Duminica Înfricoşatei Judecăţi

A treia duminică din perioada Triodului continuă procesul nostru de pregătire pentru Sfântul şi Marele Post, început cu “Duminica vameşului şi a fariseului”, şi, implicit, reprezintă o nouă treaptă pe care păşim în urcuşul nostru către Înviere.Astfel, cunoscând slăbiciunile şi neputinţele noastre, Sfânta Biserică a rânduit o săptămână de postire parţială, care constă în abţinerea, în ceea ce priveşte alimentaţia, de la consumul de carne, pentru a ne acomoda cu efortul duhovnicesc din perioada postului. De aceea se mai şi numeşte această duminică “Duminica lăsatului sec de carne”.Pe de altă parte, pericopa evanghelică ce se citeşte la Sfânta Liturghie (Matei 25, 31 – 46) ne călăuzeşte către o descoperire a iubirii, a dimensiunii spirituale a vieţii şi, totodată, către o raportare a vieţii noastre de pe pământ la veşnicie.În “Duminica Înfricoşatei Judecăţi”, Mântuitorul ne grăieşte că va veni întru slavă, înconjurat de sfinţii îngeri, va şedea pe tronul slavei Sale şi va judeca toate neamurile. Acest adevăr îl mărturisim în Simbolul Credinţei, atunci când afirmăm că Mântuitorul Iisus Hristos “iarăşi va să vină cu mărire să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit”Cunoscând această realitate, înţelegem împortanţa modului în care ne trăim viaţa pe acest pământ, a modului în care întrebuinţăm darurile cu care suntem înzestraţi de Dumnezeu, pentru că viaţa de aici nu se sfârseşte la mormânt, ci se prelungeşte în veşnicie. De aceea, în cadrul sfintelor noastre slujbe ne rugăm şi pentru un “sfârşit creştinesc al vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace”, şi pentru un “răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos”. Aşadar, ne rugăm pentru un răspuns bun, adică ne rugăm pentru ca să putem trăi în aşa fel încât sa putem da un răspuns bun… iar răspunsul bun îl constituie faptele iubirii noastre despre care vorbeşte Mântuitorul în pericopa evanghelică din această duminică. Este vorba aici despre iubirea sfântă, vie şi lucrătoare care se îndreaptă către omul concret. Atunci când ascultăm această enumerare a faptelor bune, trebuie să înţelegem faptul că Mântuitorul nu ne înşiră doar nişte fapte pe care ar trebui să le îndeplinim în mod mecanic, ci, de fapt, ne arată modul nostru autentic de a fi. Preocuparea noastră nu constă în a realiza doar nişte fapte bune izolate, lipsite de continuitate şi de implicare lăuntrică, ci iubirea concretă şi personală pentru oamenii cu care convieţuim. Creştinul nu are menirea de a deveni un distribuitor automat de fapte bune, pe care, eventual şi le contabilizează ca fariseul din “pilda vameşului şi a fariseului”, ci creştinul este omul iubirii, iubirea este însăşi viaţa sa. Astfel, a hrani pe cel flămând, a da apă celui însetat, a-l primi pe străin, a-l îmbrăca pe cel gol, a-l cerceta pe cel bolnav şi pe cel din închisoare… nu reprezintă îndeplinirea unor principii morale abstracte pe care suntem datori să le respectăm, ci toate acestea sunt concretizarea iubirii noastre, manifestarea inimii noastre iubitoare şi, mai mult decât atât, un prilej de a ne întâlni cu Mântuitorul Iisus Hristos.Aceasta ne face să înţelem că iubirea creştină nu este un simplu sentiment sau o simplă ajutorare sau preocupare pentru celălalt. Ea este însăşi viaţa noastră, modul nostru de a fi şi, mai ales, este prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră, aşa cum mărturiseşte Sfântul Apostol Ioan: “ Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu si Dumnezeu rămâne întru el”. ( I Ioan 4, 16) Astfel, nu există iubire autentică faţă de om, dacă aceasta nu îşi are izvorul în Dumnezeu şi nu există iubire autentică faţă de Dumnezeu, dacă aceasta nu trece prin iubirea faţă de semeni.Doar această iubire sfântă ne face să înţelegem că “părăsindu-ne pentru altul, ne dăruim lui Hristos”. (Nicolae Steinhardt), că dăruind din inima altuia, dăruim, de fapt, lui Hristos, aşa cum El Însuşi afirmă: “Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”. (Matei 25, 40) Astfel, pericopa evanghelică din “Duminica Înfricoşatei Judecăţi” este deosebit de actuală în contextual în care trăim…Deşi suntem tentaţi să ne adunăm comori doar pe pământ şi să ne făurim un paradis terestru, Hristos ne cheamă “să ne adunăm comori în cer”, să ne “îmbogăţim în Dumnezeu” şi astfel “să moştenim Împărăţia Cerurilor”.Deşi suntem tentaţi să devenim egoişti, Hristos ne cheamă să avem inimi milostive căci “pâinea pe care o ţii tu este a celui flămâd; haina pe care o păstrezi în lăzile tale este a celui dezbrăcat; încălţămintea care se strică în casele tale este a celui desculţ, argintul pe care îl ţii îngropat este al celui nevoiaş”. (Sf. Vasile cel Mare)Deşi suntem tentaţi să vedem în ceilalţi nişte rivali sau concurenţi, să vedem în ei chiar iadul, Mântuitorul ne cheamă să vedem că în celălalt este Hristos, că celălalt este fratele meu pentru care S-a jertfit Hristos, că întâlnirea cu el este bucurie pentru mine…Deşi suntem tentaţi să ne manifestăm dragostea de putere, care produce durere şi moarte, Hristos ne cheamă să descoperim puterea dragostei, care rodeşte frumuseţe şi fericire, puterea iubirii care învinge răul şi moartea, prelungindu-ne viaţa în Împărăţia lui Dumnezeu, singura putere prin care putem să dăm răspuns bun la Înfricoşata Judecată a lui Hristos.
Preot Daniel Camară

Cunoaşte-te pe tine însuţi!

În general, în viaţa de zi cu zi, intrăm în contact mai mult cu realitatea exterioară, fără a mai avea timp să ne explorăm şi universul interior. Preocupaţi cu ceea ce se întâmplă în jurul nostru, ajungem să ne vedem chiar şi pe noi într-un mod superficial, la suprafaţă, lipsindu-ne ocazia de a ne descoperi esenţialul fiinţei noastre. Consecinţele acestei situaţii se observă mai ales în imaginea falsă pe care o avem despre noi înşine, în dezechilibrul dintre ceea ce credem că suntem şi ceea ce suntem cu adevărat, manifestat în supraestimarea sau în subestimarea propriei persoane. De fapt, chiar suntem puşi în situaţia de a nu ne mai recunoaşte pe noi înşine, mai ales atunci când acţionăm într-un mod neplăcut, cuvinte ca “parcă nu am fost eu însumi...” sau “nu ştiu ce a fost cu mine!”, fiind foarte ilustrative în acest sens…“Cunoaşte-te pe tine însuţi” este una dintre cele mai cunoscute maxime din lume. Ştim despre ea că face parte din inscripţia de pe frontispiciul templului din Delfi şi a fost însuşită şi promovată de filosoful Socrate. De atunci, această cugetare a fost preluată şi de alţi filosofi şi gânditori, fiind astăzi inclusă în toate dicţionarele de cuvinte şi maxime celebre din lume. Cu toate acestea, transformarea ei în faptă întâmpină mari dificultăţi… Acest lucru este cât se poate de firesc, mai ales acum când ne place atât de mult comoditatea, deoarece orice cunoaştere presupune timp, răbdare, efort şi sacrificiu. Cu atât mai mult cunoaşterea de sine. Este adevărat că, în acest veac alert şi aglomerat, s-ar părea că nici nu mai avem timp să ne găsim momentele de linişte în care ne întâlnim cu noi înşine şi ne descoperim universul interior. Mai mult decât atât, orbiţi de cucerirea lumii materiale, terestră şi extraterestră, poate considerăm că nici nu este atât de important acest lucru sau nu mai este de actualitate… Iar, dacă totuşi vrem să aflăm ceva despre viaţa noastră, consultăm câteva dintre nenumăratele “horoscoape” sau facem în fugă un test psihologic de autocunoaştere, prin care credem că am aflat ceea ce este necesar să cunoaştem despre noi înşine… De asemenea, ne mulţumim fie cu impresia că ne cunoaştem pe noi înşine, fie ne sunt suficiente părerile altora despre noi cu ajutorul cărora ne creăm un portret …În Sfânta Scriptură avem exemplul unui om care credea că se cunoaşte foarte bine şi avea o părere foarte bună despre el însuşi. Este vorba despre fariseul din “pilda vameşului şi a fariseului”.(Luca 18, 10-14) Îşi înşira calităţile, dispreţuindu-i pe ceilalţi şi, deşi era convins că se cunoaşte pe sine şi este stăpân pe ceea ce afirmă, totuşi s-a dovedit că avea o imagine falsă despre sine însuşi. El confunda cu , care, spune înţelepciunea populară, … Fariseul prefera lauda de sine pentru că este mult mai comodă decât cunoaşterea de sine… Astfel, el avea o imagine falsă despre sine, confecţionată de propriul său orgoliu şi de linguşitorii care, probabil, îl înconjurau. A fi plin de sine sau a te lăuda pe tine nu înseamnă a te şi cunoaşte…Pe de altă parte, vameşul s-a retras în sine, s-a smerit pe sine, s-a văzut pe sine şi, prin aceasta L-a descoperit pe Dumnezeu, de la care cerea iertarea şi puterea de a-şi înnoi viaţa. Astfel, smerenia este calea prin care ne cunoaştem cu adevărat pe noi înşine, calea care ne arată cine suntem şi cine ar trebui să fim... În acest sens, Cuviosul Petru Damaschin afirmă: “Nimic nu este mai bine decât a-şi cunoaşte cineva neputinţa proprie şi neştiinţa sa; şi nimic nu este mai rău decât a nu le cunoaşte pe acestea.” Convingerea cǎ eşti perfect te împiedicǎ sǎ-ţi vezi şi sǎ-ţi îndrepţi defectele. „Socotinţa cǎ ştii, nu te lasǎ sǎ sporeşti în a şti“(Sf Maxim Mǎrturisitorul). De aceea, „omul e mare abia atunci când se recunoaşte mic, când îşi recunoaşte slǎbiciunile“ (Ernest Bernea). Numai omul smerit poate progresa, se poate îmbunǎtǎţi şi perfecţiona…Cel care nu se cunoaşte pe sine, nu îl cunoaşte nici pe Dumnezeu, nici pe semenii săi, nu cunoaşte nici lumea şi îşi trăieşte viaţa într-o continuă amăgire. Dimpotrivă, cel ce se cunoaşte cu adevărat pe sine cunoaşte totul: “Celui ce se cunoaşte pe sine i s-a dat cunoştinţa tuturor. Căci în cunoştinţa de sine se află plinătatea cunoştinţei tuturor.” (Sf. Isaac Sirul) Mai mult decât atât, “luarea aminte şi studierea atentă a propriei tale persoane te va conduce şi la cunoaşterea lui Dumnezeu. Daca iei aminte la tine însuţi nu mai ai nevoie să descoperi pe Creator în celelalte creaturi; vei contempla în tine însuţi, ca într-un microcosmos, marea înţelepciune a Creatorului tău.” (Sf. Vasile cel Mare) Având inima purificată, Îl descoperim în ea pe Dumnezeu, deoarece, “creat după chipul lui Dumnezeu, omul este oglinda divinului. El Îl cunoaşte pe Dumnezeu, cunoscându-se pe sine: pătrunzând înlăuntrul său, îl vede pe Dumnezeu reflectat în curăţia inimii sale.... în fiecare persoană - în profunzimile cele mai adevărate ale sale, numite adesea “adâncul inimii” sau “străfundul sufletului’ – există un loc de întâlnire şi unire cu Cel Necreat. “Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” (Luca 17,2) (Episcop Kallistos Ware)Aşadar, departe de zgomotul lumii, interiorizaţi, cu , în rugăciune, asemeni vameşului, ne vom descoperi cu adevărat pe noi înşine şi pe Dumnezeu, descoperire care ne va schimba modul de a fi şi relaţia cu semenii şi cu lumea. În acest sens, ne vin în ajutor şi versurile lui Mihai Eminescu: “Multe trec pe dinainte,/ În auz ne sună multe,/ Cine ţine toate minte / Şi ar sta să le asculte?.../ Tu aşează-te deoparte,/ Regăsindu-te pe tine,/ Când cu zgomote deşarte/ Vreme trece, vreme vine.” (Glossă)
Preot Daniel Camară

Rugaţi-vă unul pentru altul!

Ştim despre rugăciune că este convorbirea noastră cu Dumnezeu, în sensul în care prin “convorbire” înţelegem starea întregii noastre fiinţe care se îndreaptă către Tatăl ei Ceresc, aşa cum simte psalmistul David atunci când afirmă “În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu” (Psalm 41, 1-2. Astfel, Sfântul Ioan Scărarul spune că “rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu; iar după lucrare este susţinătoarea lumii”.Cunoscând aceste lucruri, înţelegem că omul deplin este cel care se roagă, iar rugăciunea este însăşi viaţa creştinului autentic. De aceea, prin gânduri, cuvinte, gesturi, fapte sau trăiri, încercăm să ne rugăm acasă, pe drum, la serviciu, în biserică… simţind că rugăciunea este legătura noastră cu Cerul, respiraţia sufletului, manifestarea vie a credinţei noastre, izvorul păcii lăuntrice, calea prin care întreaga noastră viaţă se înfrumuseţează şi toate activităţile noastre cotidiene primesc sens şi consistenţă.Dar, dacă suntem sinceri, trebuie să recunoaştem că pierdem tot mai mult bucuria de a ne ruga, aşa cum, în privinţa conţinutului, rugăciunile noastre devin tot mai sterpe. Iar în privinţa stării de rugăciune, se pare că uităm tot mai mult dimensiunea comunitară a rugăciunii. Nu ne mai atrage rugăciunea în comun, nici rugăciunea pentru celălalt.. Rugăciunea, chiar şi cea din biserică tinde să devină un act egoist, o problemă individuală pe care o am cu Dumnezeu. Ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu fără conştiinţa că aparţinem unei comunităţi, ne rugăm foarte puţin pentru ceilalţi, conţinutul rugăciunilor noastre este dominat de interesele personale, iar în biserică ne-am îndepărtat de acea stare a primilor creştini care “în fiecare zi stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii…”(Fapte 2, 46)Această frăţietate a primilor creştini se baza pe Jertfa Mântuitorlui Iisus Hristos, prin care “am dobândit înfierea”(Galateni 4, 5), adică am devenit fii ai lui Dumnezeu şi fraţi între noi. Astfel, suntem în comuniune cu Dumnezeu în măsura în care suntem în comuniune cu semenii noştri, aşa cum mărturiseşte Sfântul Apostol Ioan: “Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită.”(I Ioan 4, 12) De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos, oferindu-ne rugăciunea “Tatăl nostru” ca model de rugăciune, ne cheamă să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu în comuniune cu ceilalţi. Nu spunem “Tatăl meu”, ci “Tatăl nostru” tocmai pentru că avem conştiinţa fraternităţii, căci, prin botez, suntem “trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte”.(I Corinteni 12, 27) Astfel, nu putem să ne adresăm Tatălui Ceresc ca nişte indivizi izolaţi, rupţi de comunitate. “Rugăciune” egoistă nu există, căci, prin însăşi constituţia şi menirea ei, rugăciunea este creatoare de comuniune. Chiar şi atunci când intrăm să ne rugăm “în cămara noastră”, suntem legaţi de ceilalţi, nu ne rupem de semeni, ci, dimpotrivă, îi purtăm în noi, ne rugăm pentru ei şi ne pregătim prin rugăciune pentru buna convieţuire cu ei. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne povăţuieşte: “Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii…” De altfel, înţelegem din cuvintele Mântuitorului că se roagă cu adevărat doar cel care trăieşte în armonie cu semenii: “...Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte greşelile voastre…” Aceasta înseamnă că nu ne rugăm doar pentru cei ce ne iubesc, ci şi pentru cei ce ne urăsc pe noi: “…Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 44-45) Aşa s-a rugat Mântuitorul pentru cei ce Îl răstigneau, iar, după modelul Lui, aşa s-au rugat Sf. Ştefan şi toţi martirii.Despre binefacerile rugăciunii pentru semeni avem nenumărate mărturii în Sfânta Scriptură. De exemplu, tatăl se roagă pentru fiul lunatic (Matei 17, 15), mama se roagă pentru fiica ei (Matei 15, 25), sutaşul se roagă pentru sluga sa (Matei 8, 6) etc. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos se roagă pentru ucenici şi pentru toţi credincioşii. (Ioan 17)… În privinţa modului în care ne rugăm pentru semeni, un exemplu deosebit este cel al femeii cananeence, care se roagă pentru fiica ei ca şi cum s-ar ruga pentru ea însăşi. Nu spune “Doamne, ajut-o pe fiica mea!”, ci “Doamne ajută-mă!”. În rugăciunea pentru semeni nu mă rog pentru cineva exterior mie, pentru un străin, ci mă rog ca şi cum m-aş ruga pentru mine, căci bucuria lui e bucuria mea, tristeţea lui e tristeţea mea… Aşadar, rugăciunea pentru celălalt este punte de legătură cu Dumnezeu şi cu semenii, izvor de har, pace şi bucurie, binecuvântare pentru om, familie şi societate, armă împotriva egoismului, indiferenţei, răutăţii şi fărădelegilor… De aceea, să cautăm binefacerile rugăciunii pentru ceilalţi, după cuvântul Sfântului Apostol Iacov, care ne îndeamnă “rugaţi-vă unul pentru altul ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16).
Preot Daniel Camară

“Ochi aveţi şi nu vedeţi?”

Suntem înclinaţi sã accceptãm ca fiind adevãrat doar ceea ce vedem. Ceea ce nu vedem este minciunã sau nu existã. Întâlnim oameni pentru care, de exemplu, dacã apare ceva la televizor, este suficient pentru a fi adevãrat şi vrednic de luat în seamã, fãrã nici un simţ critic, discernãmânt sau verificare. Cu alte cuvinte, dacã nu s-ar vedea, nu ar fi, şi, dacã nu ar fi, nu s-ar vedea. Ce nevoie mai avem de alte mãrturii, verificãri, dovezi şi argumente, din moment ce a apãrut pe ecran?... Cu toate acestea, dependenţa de vizual este dãunãtoare pentru cã imaginea este înşelãtoare şi ne poate manipula în mod tiranic. În primul rând, dependenţi fiind de imagine, vom ajunge sã considerãm cã singura realitate care existã este cea pe care o vedem noi. Astfel, vedem lumea într-un mod trunchiat, o lume fragmentatã sau chiar mutilatã. De exemplu, de vreme ce imaginile ne prezintã doar relele din lume, considerãm cã pe pãmânt nu se mai întâmplã nimic bun, nu mai existã frumuseţe, iar, dacã mai existã vreun crâmpei de luminã, oricum nu mai are putere şi va fi înghiţit de întuneric. În fond, acesta este un atentat camuflat împotriva credinţei, deoarece pierderea încrederii în puterea binelui, este, de fapt, pierderea încrederii în Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos a venit tocmai pentru ca sã scoatã lumea din robia diavolului, întunericului şi a morţii: “…Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina lumineazã în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o… Cuvântul (Hristos) era lumina cea adevãratã care lumineazã pe tot omul care vine în lume… Şi celor câţi l-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca sã se facã fii ai lui Dumnezeu.” Mergând mai departe, vãzând o lume mutilatã, însãşi mintea noastrã se va strica, ajungând la acea ce ne va întuneca întreaga viaţã. Mântuitorul Iisus Hristos afirmã în acest sens: “Luminãtorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tãu curat, tot trupul tãu va fi luminat. Iar de va fi ochiul tãu rãu, tot trupul tãu va fi întunecat. Deci, dacã lumina care este în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” Orbirea sufleteascã se manifestã, pe de o parte, prin minţile înguste, plafonate în propria concepţie, dupã modelul fariseilor împietriţi, care, deşi vedeau toate faptele minunate pe care le sãvârşea Mântuitorul, fie le atribuiau demonilor (“Cu domnul demonilor scoate pe demoni”), fie încercau sã distragã atenţia celor ce asistau la minuni.( De ex: Întrebau cum poate Hristos sã ierte pãcatele sau de ce vindecã în zi de sâmbãtã…etc.) Exemplul este ilustrativ pentru a ne da seama cã nu este suficient sã vezi, ci este necesarã şi o minte sãnãtoasã, lucidã, care poate, cu discernãmânt, sã judece şi sã interpreteze corect ceea ce vede, cãci “în mintea strâmbã, şi lucrul drept se strâmbã” (Pãrintele Arsenie Boca). În acest fel, orbirea sufleteascã se manifestã prin mintea întunecatã ce “vede” binele acolo unde este rãu, şi rãul acolo unde este bine, ducând astfel la ruinã întreaga viaţã. “Ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este mintea pentru suflet. Dupã cum n-ai prefera sã porţi bijuterii de aur, sã te îmbraci cu haine de mãtase, dar sã ţi se scoatã ochii, ci socoteşti sãnãtatea ochilor mai de preţ decât o bogãţie ca aceasta – cã dacã-ţi pierzi vederea, nu-ţi mai este de nici un folos viaţa – deci, dupã cum atunci când ochii sunt orbiţi, cea mai mare parte a lucrãrii celorlalte mãdulare este pierdutã, pentru cã li s-a atins lumina, tot aşa şi când mintea este stricatã, sufletul se umple de nenumãrate rele. Aşadar, dupã cum cãutãm sã avem în trup ochi sãnãtoşi, tot aşa şi în suflet mintea.” (Sf. Ioan Gurã de Aur) De aceea, Sf. Ap. Pavel se roagã pentru ca “Dumnezeul Domnului nostrum Iisus Hristos, Tatãl slavei, sã vã dea vouã duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere, şi sã vã lumineze ochii inimii, ca sã pricepeţi care este nãdejdea la care v-a chemat, care este bogãţia slavei moştenirii lui, în cei sfinţi, şi cât de covârşitoare este mãrimea puterii Lui faţã de noi…”Continuând aşa, dependenţi de imagine, orbiţi sufleteşte, încet-încet, pierdem din vedere nevãzutul, invizibilul. Bazându-ne doar pe ceea ce vedem cu ochii fizici, ne închidem viziunea asupra lumii, cãci, lipsiţi de orice orizont spiritual, nu mai observãm faţa nevãzutã, lãuntricã şi esenţialã a persoanelor, lucrurilor, faptelor şi evenimentelor, precum şi realitatea Împãrãţiei lui Dumnezeu. Credem doar în ceea ce vedem, însã, prin aceasta, ne condamnãm la o trãire perifericã, la nivelul simţurilor, a vieţii, şi, deci, la superficialitate, iar, în privinţa credinţei, ea este, de fapt, tocmai “încredinţarea celor nãdãjduite, dovedirea lucrurilor nevãzute” (Sf. Ap. Pavel). De aceea, Mântutorul Iisus Hristos îi fericeşte “pe cei ce nu au văzut şi au crezut”. Adevãrata viziune asupra vieţii ne-o dã întâlnirea cu Hristos, care ne vindecã şi vederea, asemeni orbului de la Scãldãtoarea Siloamului: “Pentru a nu rãmâne orbi – obsedaţi de inundaţia încãpãţânatã a imaginilor înţepenite care ne zideşte achii – pentru a ne elibera de tirania noroioasã a vizibilului, trebuie sã ne rugãm – sã mergem sã ne spãlãm la scãldãtoarea Siloam. La scãldãtoarea Celui trimis, Care n-a fost trimis decât pentru aceasta – ca sã ne dãruiascã vederea invizibilului.” (Jean-Luc Marion)
Preot Daniel Camarã