Rugaţi-vă unul pentru altul!

Ştim despre rugăciune că este convorbirea noastră cu Dumnezeu, în sensul în care prin “convorbire” înţelegem starea întregii noastre fiinţe care se îndreaptă către Tatăl ei Ceresc, aşa cum simte psalmistul David atunci când afirmă “În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu” (Psalm 41, 1-2. Astfel, Sfântul Ioan Scărarul spune că “rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu; iar după lucrare este susţinătoarea lumii”.Cunoscând aceste lucruri, înţelegem că omul deplin este cel care se roagă, iar rugăciunea este însăşi viaţa creştinului autentic. De aceea, prin gânduri, cuvinte, gesturi, fapte sau trăiri, încercăm să ne rugăm acasă, pe drum, la serviciu, în biserică… simţind că rugăciunea este legătura noastră cu Cerul, respiraţia sufletului, manifestarea vie a credinţei noastre, izvorul păcii lăuntrice, calea prin care întreaga noastră viaţă se înfrumuseţează şi toate activităţile noastre cotidiene primesc sens şi consistenţă.Dar, dacă suntem sinceri, trebuie să recunoaştem că pierdem tot mai mult bucuria de a ne ruga, aşa cum, în privinţa conţinutului, rugăciunile noastre devin tot mai sterpe. Iar în privinţa stării de rugăciune, se pare că uităm tot mai mult dimensiunea comunitară a rugăciunii. Nu ne mai atrage rugăciunea în comun, nici rugăciunea pentru celălalt.. Rugăciunea, chiar şi cea din biserică tinde să devină un act egoist, o problemă individuală pe care o am cu Dumnezeu. Ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu fără conştiinţa că aparţinem unei comunităţi, ne rugăm foarte puţin pentru ceilalţi, conţinutul rugăciunilor noastre este dominat de interesele personale, iar în biserică ne-am îndepărtat de acea stare a primilor creştini care “în fiecare zi stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii…”(Fapte 2, 46)Această frăţietate a primilor creştini se baza pe Jertfa Mântuitorlui Iisus Hristos, prin care “am dobândit înfierea”(Galateni 4, 5), adică am devenit fii ai lui Dumnezeu şi fraţi între noi. Astfel, suntem în comuniune cu Dumnezeu în măsura în care suntem în comuniune cu semenii noştri, aşa cum mărturiseşte Sfântul Apostol Ioan: “Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită.”(I Ioan 4, 12) De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos, oferindu-ne rugăciunea “Tatăl nostru” ca model de rugăciune, ne cheamă să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu în comuniune cu ceilalţi. Nu spunem “Tatăl meu”, ci “Tatăl nostru” tocmai pentru că avem conştiinţa fraternităţii, căci, prin botez, suntem “trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte”.(I Corinteni 12, 27) Astfel, nu putem să ne adresăm Tatălui Ceresc ca nişte indivizi izolaţi, rupţi de comunitate. “Rugăciune” egoistă nu există, căci, prin însăşi constituţia şi menirea ei, rugăciunea este creatoare de comuniune. Chiar şi atunci când intrăm să ne rugăm “în cămara noastră”, suntem legaţi de ceilalţi, nu ne rupem de semeni, ci, dimpotrivă, îi purtăm în noi, ne rugăm pentru ei şi ne pregătim prin rugăciune pentru buna convieţuire cu ei. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne povăţuieşte: “Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii…” De altfel, înţelegem din cuvintele Mântuitorului că se roagă cu adevărat doar cel care trăieşte în armonie cu semenii: “...Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte greşelile voastre…” Aceasta înseamnă că nu ne rugăm doar pentru cei ce ne iubesc, ci şi pentru cei ce ne urăsc pe noi: “…Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 44-45) Aşa s-a rugat Mântuitorul pentru cei ce Îl răstigneau, iar, după modelul Lui, aşa s-au rugat Sf. Ştefan şi toţi martirii.Despre binefacerile rugăciunii pentru semeni avem nenumărate mărturii în Sfânta Scriptură. De exemplu, tatăl se roagă pentru fiul lunatic (Matei 17, 15), mama se roagă pentru fiica ei (Matei 15, 25), sutaşul se roagă pentru sluga sa (Matei 8, 6) etc. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos se roagă pentru ucenici şi pentru toţi credincioşii. (Ioan 17)… În privinţa modului în care ne rugăm pentru semeni, un exemplu deosebit este cel al femeii cananeence, care se roagă pentru fiica ei ca şi cum s-ar ruga pentru ea însăşi. Nu spune “Doamne, ajut-o pe fiica mea!”, ci “Doamne ajută-mă!”. În rugăciunea pentru semeni nu mă rog pentru cineva exterior mie, pentru un străin, ci mă rog ca şi cum m-aş ruga pentru mine, căci bucuria lui e bucuria mea, tristeţea lui e tristeţea mea… Aşadar, rugăciunea pentru celălalt este punte de legătură cu Dumnezeu şi cu semenii, izvor de har, pace şi bucurie, binecuvântare pentru om, familie şi societate, armă împotriva egoismului, indiferenţei, răutăţii şi fărădelegilor… De aceea, să cautăm binefacerile rugăciunii pentru ceilalţi, după cuvântul Sfântului Apostol Iacov, care ne îndeamnă “rugaţi-vă unul pentru altul ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16).
Preot Daniel Camară