Scrierea pe nisip

“Hoc autem dicebant tentantes eum,
ut possent accusare eum.
Iesus autem inclinans se deorsum,
digito scribebat in terra”
Secundum Ioannem, 8:6
Nisipul este lipsit de vegetaţie pentru că, asemeni infinitului, se opune oricărui principiu extatic. El creşte mai degrabă în sine, printr-o continuă autonumărare. Dacă Infinitul divin este, în sens aristotelic, “gândirea care se gândeşte pe sine”, am putea spune atunci că nisipul ar fi numărul care se numără pe sine.
In timpul asumării condiţiei istorice, Fiul lui Dumnezeu a evitat să dea doctrinei sale o expresie scrisă, preferând învăţământul omiletic. Conform Evangheliilor, Mântuitorul Iisus Hristos a scris o singură dată pe pământ, pe pulbere, pe nisip, mulţumindu-Se chiar şi atunci, să zgârie doar câteva cuvinte - aceste cuvinte rămânând în tradiţie drept “scrierea pe nisip”. Uitându-ne în antichitatea greacă cât şi în cea orientală putem observa, mai ales la Socrate şi la Buddha, aceşti “maeştri” spirituali n-au lăsat nimic scris. Insă oralitatea lui Hristos pentru că emana dintr-o natură divină a avut şi are un cu totul alt înţeles. În virtutea mesianităţii Sale, învăţătura lui Iisus are o adâncime ontologică ultimă.
Varianta greacă a scrierilor vetero-testamentare (Septuaginta) foloseşte pentru verbul a face din primul verset al Genezei (“La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”) forma de aorist a verbului poieo, deci, epoiesen, care mai înseamnă a împlini, a crea. Deci de aici derivă cuvintele româneşti “poet” şi “poezie”. Dumnezeu fiind creatorul prin excelenţă al universului, pe care grecii l-au denumit cu termenul de “kosmos” (ordine, podoaba, armonie, frumuseţe). Dumnezeu este autorul acestui grandios poem. Noi ca fiinţe create suntem chemaţi să adâncim misterul acestei frumuseţi, să creăm în continuarea actului creator.
Heidegger spunea că “limba este lăcaşul fiinţei”. Lăcaşul trebuie să-l cuprindă pe locuitor. Nu există, însă, nici un fel de lăcaş care să cuprindă Logosul. Cuvântul neavând “unde să-şi plece capul”, nu poate locui nici în locaşul rostirii. In momentul în care Hristos vorbea (în aramaică), cuvintele Sale erau transcendente oricărei gramatici, pentru că erau cuvinte energetice. Aceasta e raţiunea pentru care Hristos a spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece”. Evident, Hristos nu s-a referit la faptul că limba aramaică în care El a vorbit istoric va supravieţui trecerii Cerului şi Pământului, ci la faptul că în realitate “cuvintele” energetice (investite cu energia divină necreată) sunt atemporale.
Această atemporalitate a cuvintelor Logosului arată că ele sunt creatoare, productive, cuvintele divine nu pot fi sterile ca cele omeneşti, nici arbitrare, pentru că orice cuvânt divin este cosmogonic. Atunci când Dumnezeu vorbeşte, se creează universal. Atunci când degetul divin scrie pe nisipul abisului, abisul se clatină. Dumnezeu a vorbit şi toate s-au făcut. Dumnezeu a scris, iar textul scris de El este însăşi lumea.
Iisus nu a refuzat scrierea din aceleaşi raţiuni ca Buddha sau Socrate. Pentru Siddartha Gautama, scrisul nu avea sens pentru că lumea însăşi era vacuum. Pentru Socrate rostirea avea un caracter terapeutic prin dezvăluirea treptată a ceea ce există mai adânc în fiecare dintre noi. In concepţia Sfântului Maxim Mărturisitorul, lumea nu este Fiinţa în Sine. Cuvântul divin este purtătorul adevăratului Sens al lumii. Dacă Logosul este necuprins, sau dogmatic vorbind, dacă natura divină a lui Iisus este necircumscrisă atunci imposibilitatea exprimării în scris a lui Hristos apare ca o limită de la sine înţeleasă. Nici o limbă sau scriere istorică nu poate transcrie cuvintele divine în plenitudinea lor. Orice exprimare lingvistică a revelaţiei având un caracter incomplet. De aceea spune Sfântul Apostol Pavel că profeţiile vor dispărea în Eshaton, atunci vom vedea “faţă catre faţă”.
Nescriind nimic, Hristos ca om a depăşit inclusiv acel orgoliu auctorial care este înrădăcinat în personalitatea umană. Fiecare purtăm în suflet un scriitor. Am putea spune că există în fiecare ins o doză de “grafomanie”. Cuvântul odată scris, pornit în lume, este un bun public care nu mai poate fi controlat. Scriitorul seamănă, însă nu ştie cine, cum şi ce va culege. Cuvântul are forţă, poate organiza haosul sau poate face haos. Această putere a cuvântului devine cu atât mai puternică cu cât cel care o mânuieşte are o forţă creatoare mai mare. Fără a minimaliza importanţa cuvântului scris, putem spune că adevăratele cuvinte cele care transmit pe Cuvântul, transcend orice suport material, se fac simţite indiferent de transformările istorice, ajungând să fie scrise în inimile iubitorilor de Hristos.
Aşadar, două tipuri de scriere: scrierea pe nisip şi scrierea pe hârtie, deşertul şi biblioteca, “sângele” şi cerneala. Prima a dat sfinţi, iar cea de-a doua autori.
Si aceasta ziceau, ispitindu-L ca să
aibă de ce să-L invinuiască.
Iar Iisus plecându-Se în jos, scria
cu degetul pe pământ.
Evanghelia după Ioan,8:6
Mihai Vlasa, profesor de religie, Deda