Intrăm în Sfântul şi Marele Post, şi, astfel, începem cãlãtoria spiritualã cãtre Praznicul Învierii Domnului, cãlãtorie care este şi un urcuş cãtre propria noastrã înviere. Menirea postului este de a ne spiritualiza fiinţa şi locul în care ne trãim viaţa. Postul autentic, împletit întotdeauna cu rugãciunea, ne scoate din izolare, ne ridicã din egoism la deschiderea faţã de Dumnezeu şi faţã de semeni. Trãim într-o lume zgomotoasã, iar interiorul nostru este neliniştit şi agitat. De la zgomotele maşinilor, la cele promovate de mass-media şi pânã la zgomotele produse de bârfele şi pãlãvrãgeala noastrã fãrã rost, toate ne invadeazã cetatea inimii zguduind-o din temelii. Zgomotul face parte din viaţa noastrã şi a devenit atât de natural, încât noi înşine parcã alergãm dupã zgomote, iar liniştea şi tãcerea par sã ne ofere disconfort sau chiar sã ne înfricoşeze. În tot acest timp, inima noastrã rãmâne într-o singurãtate dezolantã, iar zgomotul ne dã impresia unei împliniri, devenind ocazia prin care ni se distrage atenţia de la golul lãuntric. În loc sã trãim într-o linişte interioarã, creatoare şi întreţinãtoare a comuniunii, trãim într-o singurãtate zgomotoasã… Gândindu-ne la aceste lucruri, ajungem la concluzia lui S. Kierkegaard: “În starea actualã, lumea şi viaţa întreagã sunt bolnave. Dacã aş fi medic şi aş întreba ce sfaturi pot sã dau, aş rãspunde: Faceţi linişte, faceţi-i pe oameni sã tacã. În aceste condiţii cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi auzit. Şi dacã, folosind mijloace zgomotoase, strigi destul de tumultuos ca sã fii auzit chiar şi în zgomot, acesta nu mai este cuvântul lui Dumnezeu. Deci, faceţi linişte!” Mai ales în Sfântul Post avem tocmai aceastã posibitate de a ne redobândi pacea, liniştea şi echilibrul interior. Avem ocazia şi mijloacele de a descoperi rodnicia tãcerii, creatoare de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. În Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite, slujbã specificã Sfântului şi Marelui Post, în care sunt momente de tãcere, auzim cuvintele psalmistului David: “Pune, Doamne, strajã gurii mele şi uşã de îngrãdire împrejurul buzelor mele”, fiind astfel îndemnaţi la a asculta şi medita, mai mult decât a vorbi. Desigur, nu este vorba aici de tãcerea-muţenie, sau de tãcerea devenitã ascunziş al suspiciunii, al planurilor diabolice sau al mizeriei interioare, ci de acea tãcere contemplativã, eliberatoare, activã şi creatoare, care transformã cuvintele noastre, din vorbe goale, în cuvinte de viaţã, nãscând adevãrata comuniune: “Este un om care se pare cã tace, dar inima lui osândeşte pe alţii. Unul ca acela totdeauna grãieşte. Şi este altul care de dimineaţã pânã seara grãieşte şi tãcere ţine, adicã fãrã folos nimic nu grãieşte.” (Avva Pimen)Pentru a ajunge la aceastã stare de linişte interioarã, la postul nostru trebuie sã adãugãm şi “postul impresiilor, al zgomotelor şi al imaginilor care nu înceteazã sã ne asalteze în civilizaţia audiovizualului. Trebuie sã ştii sã-ţi impui momente de tãcere şi de singurãtate, de ascultare a adâncului tãu, a Cuvântului lui Dumnezeu care ne fertilizeazã şi ne adunã mintea, în familiaritatea icoanelor care ne fac, cum s-a spus, . Sã învãţãm sã privim, câteodatã, adevãrata faţã a celuilalt dincolo de suspiciune şi posesivitate…”(Olivier Clément) La fel ca şi tãcerea, care nu e muţenie, aceastã singurãtate nu este o despãrţire de ceilalţi, nici o abandonare a îndatoririlor familiale sau sociale, nu e un loc geografic, ci o stare sufleteascã de trezvie, de pãzire a minţii şi a inimii. Dacã existã şi pustnici care se retrag din lume, aceastã retragere nu e o despãrţire sau izolare sufleteascã de oameni, cãci “monahul e cel care, despãrţindu-se de toţi, e în unire cu toţi” (Evagrie Ponticul) Aşadar, chiar dacã trãim într-o lume zgomotoasã, şi noi înşine trãim în mod zgomotos, prin post putem sã ne interiorizãm, sã ne regãsim pe noi înşine, sã dobândim pacea lãuntricã, şi, prin aceasta sã vieţuim în mod consistent şi rodnic, în care trãim. “Fii în pace în inima ta şi cerul şi pãmântul vor fi în pace cu tine. Strãduieşte-te sã intri în vistieria dinãuntrul tãu şi vei vedea comoara cea cereascã: cãci una sunt şi aceeaşi şi, intrând în una, le contempli pe amândouã. Scara Împãrãţiei lui Dumnezeu este în tine, ascunsã în sufletul tãu. Adânceşte-te în tine însuţi, departe de pãcat şi vei gãsi scara pe care vei putea sã te înalţi.”(Sfântul Isaac Sirul)
Preot Daniel Camară
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu