Prigoana Bisericii Ortodoxe Române în comunism (I)

Victoria Naţiunilor Unite, în al Doilea Război Mondial, a permis marilor puteri aliate să consimtă reciproc - prin mijloace diplomatice secrete - la stabilirea noilor sfere de influenţă teritorială, ceea ce însemna "dreptul" şi "libertatea" de a-şi impune propriile ideologii în zonele controlate. Ţara noastră, conform înţelegerilor survenite la Conferinţa internaţională de la Yalta (din februarie 1945), avea să fie inclusă în acea parte geografică aflată sub ingerinţa politică şi forţa militară a U.R.S.S.- un stat de esenţă ateistă, care, suprimând grosolan libertatea de gândire şi exprimare, a declanşat un amplu şi violent proces de sovietizare a ţărilor-satelit. Indiferent de metode şi consecinţe, Moscova a pus rapid în practică politica de comunizare a spaţiului rezervat prin negocieri, urmărind cu predilecţie generalizarea conceptului leninist privitor la formarea "omului nou" - fără credinţă în Dumnezeu, căci, aşa cum considera ideologul Marx, "religia este opiumul popoarelor"! - şi siluind societatea prin pervertirea autenticităţii tradiţiilor până la ştergerea identitătii naţionale. Din această perspectivă se poate înţelege de ce, în istoriografia contemporană, este atât de uzuală sintagma "lagărul sovietic".

Pentru poporul român, al Doilea Razboi Mondial a însemnat trecerea de la regimul monarhic - în care statul se ghida după concepţia NIHIL SINE DEO (NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU) - la regimul comunist, caracterizat în ansamblul sau de o politică "sistematic antireligioasă şi anticulturală". În acest context, ca şi în alte ţări din centrul şi sud-estul Europei intrate sub incidenţa ateismului ideologic de sorginte sovietică, instituţia Bisericii Ortodoxe Române s-a văzut nevoită a se confrunta cu o severă prigoană a statului totalitar. De la noul context politic, cu care se confrunta poporul nostru (preponderent ortodox), nu avea cum să facă abstracţie Biserica noastră naţională, în frunte cu patriarhul său, Justinian Marina. Aşezat în scaunul patriarhal în 1948, fiind primul dintre patriarhii perioadei comuniste, Justinian şi-a asumat imediat misiunea de "apărător al turmei", începându-şi jertfa sub rigorile unei doctrine politice de cele mai multe ori ostile. Deşi patriarhul Justinian încercase să "adapteze" Biserica la noua situaţie politică, elaborând teoria "Apostolatului social" în încercarea armonizării raporturilor dintre Biserică şi stat, "simfonia" din timpul regimului comunist avea să fie catalogată de I. Bria (reprezentantul B.O.R. în Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Geneva) drept o "simfonie dezechilibrată". Cu alte cuvinte, Biserica îşi manifesta voinţa de adaptare faţă de stat şi de cooperare cu el - prin Tradiţie- în spiritul "armoniei", dar, din partea statului, nu era vorba decât "de dominaţie, de un cezaropapism". Aşa s-a întâmplat şi în vremea următorilor patriarhi, Iustin şi Teoctist… Această situaţie inadecvată a B.O.R. era generată de climatul postbelic existent în U.R.S.S., unde fie preoţimea cunoaştea prigoana statului totalitar, fie fusese acceptată pentru a servi imaginea statului în manifestările politice cu caracter public. În poziţia sa de vajnic apărator al Bisericii lui Hristos, conform unui Raport emis de Direcţia Generală a Securităţii Poporului în 1950, patriarhul Justinian era considerat nu doar incomod, ci chiar indezirabil pentru regimul de "democraţie populară" instaurat. Pentru motivul că în 1949 criticase Legea cultelor, precum şi măsura îngrădirii accesului în Parlament a feţelor bisericesti, Raportul consemna: "Deşi lumea democratică pusese mari nădejdi în buna credinţă patriarhului Justinian, prin comportarea sa de după alegerea sa ca Patriarh, a izbutit să-i dezamăgeasca pe toţi". Atitudinea "refractară" a patriarhului se explică prin faptul că statul român, imitând "modelul" ateismului de sorginte comunistă al U.R.S.S., obligase Biserica la supunere şi declanşase procesul de prigonire a preoţimii. Cu toate că între Biserica Ortodoxă şi regimul comunist fusese perfectată o reciprocitate (statul garanta "libertatea cultelor, iar Biserica - respectarea legilor), mii de slujitori ortodocşi au fost arestaţi, fiind chemaţi, cum spunea despre martiri Sf. Ignatius al Antiohiei, să-şi poarte lanţurile ca pe nişte "perle duhovniceşti". O descriere ilustrativă a rezistenţei anticomuniste prin Biserică aparţine, însă, părintelui Dumitru Stăniloae, membru al Academiei Române: "Am în primul rând mulţumirea de a fi suferit şi eu, alături de atâţia preoţi şi credincioşi, în cursul regimului comunist, despotic şi ateu. Prin 1952 erau peste 500 de preoţi ortodocşi în închisori (…) Adevărul este că nici o Biserică n-a suferit atât de mult ca Biserica Ortodoxă; ea a dat cele mai mari jertfe, preoţii ei au fost întemniţaţi în numărul cel mai mare. Majoritatea marilor noştri părinţi duhovniceşti au trecut prin ani grei de temniţă… Oare ei nu sunt Biserica?... Ca să nu mai vorbim de miile de credincioşi care, şi ei, nu sunt tot Biserica Ortodoxă?". Efectiv, sub comunism, viaţa bisericească s-a desfăşurat în condiţii cu totul improprii: Biserica era considerată o instituţie "retrogradă", bazată pe o învăţătură obscurantistă şi mistică. Totuşi, rolul său de "căluză" moral-duhovnicească-liturgică a continuat (cum n-au putut-o face bisericile din Bulgaria, Albania şi, în parte, Iugoslavia) chiar dacă a fost supusă la diferite forme de prigonire: arestarea, condamnarea preoţilor la închisoare şi deportarea lor la muncă forţată (între 1950-1965); supravegherea preoţilor aflaţi în "libertate"; persecutarea credincioşilor; demolarea unor biserici; întârzierea refacerii bisericilor ce se ruinau; desfiinţarea mănăstirilor; preoţii şi monahii din închisori i-au învăţat pe ceilalţi condamnaţi acatiste, rugăciuni etc. Totodată, s-au înscenat procese având la bază culpe prefabricate. Este cazul mişcării elitiste "Rugul Aprins", din care făceau parte personalităţi din Ortodoxie şi cultură: Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Dumitru Stăniloae, Vasile Voiculescu etc. Cu toţii au fost arestaţi în noaptea de 13-14 iunie 1958 şi, prin simulacre de procese, au primit sentinţe între 5-25 de ani de detenţie. Pe timpul încarcerării sale, între anii 1958-1964, părintele Dumitru Stăniloae mărturisea că a locuit "în cameră cu câţiva (preoţi - n.a.) care au murit, unii chiar ucişi de gardieni. Încercările brutale de a-L scoate pe Dumnezeu din sufletele oamenilor au eşuat, ca şi insistenţa iraţională a înfometării fizice şi spirituale la scara naţională.

(va urma)

prof. Costel Neacşu

Iadul ca “tristeţe” a raiului

“Cei chinuiţi în ghenă vor fi biciuiţi
de biciul iubirii. Şi ce chin mai amarnic
şi mai cumplit este decât chinul dragostei?”
(Sf. Isaac Sirul)
Omul sfânt este tocmai cel care nu se separă de păcătos, ci se leagă veşnic şi-şi pune memoria şi sufletul şi viaţa pentru el. Ştim că Mântuitorul însuşi a venit “nu pentru cei sănătoşi, ci pentru cei bolnavi”, că şi-a pus viaţa pentru toţi păcătoşii. La fel, Sfântul Apostol Pavel vrea “să fiu eu însumi anatema de la Hristos, pentru fraţii mei”(Rom. 9,3). Sfântul Isaac Sirul, care se ruga cu lacrimi şi pentru demoni, spune că iubirea poate locui în iad fără să-l desfiinţeze, căci tocmai aceasta este iadul: flăcările remuşcării, flăcările iubirii refuzate. Părinţii şi experienţele duhovniceşti contemporane afirmă compătimirea cu păcătoşii, până într-atât încât ştim că Sf.Isaac Sirul şi Sf.Siluan Athonitul se rugau şi pentru demoni, primind confirmarea că “această rugăciune e insuflată de harul lui Dumnezeu”(Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdi şi iadul smereniei). “Dacă ar fi cu putinţă aş scoate pe toţi din iad şi numai atunci sufletul meu şi-ar găsi pacea şi s-ar bucura….” Toate aceste mărturii sunt sincere, evidente şi autentice. Un frate, care timp de 6 luni s-a zbătut cu gândul că “dacă nu voi afla în rai pe părinţii şi rudele mele mă voi mâhni pentru ei”, a primit descoperire că “atunci când iubirea lui Dumnezeu umple pe om, el nu-şi mai poate aduce aminte de nimeni şi din acea clipă sufletul lui arde de dragostea pentru Domnul”(Siluan Athonitul)
Iubirea lui Dumnezeu rămâne solidară cu toată existenţa, că ea este suferinţă eternă pentru toate, că iubirea lui Dumnezeu (ca orice iubire) nu cunoaşte odihnă nici ziua nici noaptea, că suferinţa lui Dumnezeu este pe măsura iubirii Lui, că a te afla în Dumnezeu înseamnă tocmai a înţelege solidarizarea Lui cu păcătoşii. Poate că nu greşim dacă afirmăm, într-un sens supra-raţional, suprauman, sublim, că dreptatea lui Dumnezeu este tocmai iubirea. A gândi şi a vorbi despre iubirea lui Dumnezeu însemnă a şti dintru început că ea nu poate fi cunoscută şi înţeleasă decât în măsura în care ţi-o descoperă Dumnezeu şi, chiar şi astfel, măsura ei nu poate fi înţeleasă, căci măsura Lui e nemăsura care ne depăşeşte oricum, ca un lucru care striveşte mintea. Într-un sens, cu totul excepţional, se poate spune că orice iubire are un infern, că există un infern al iubirii; în sensul că oricât de adâncă ar fi căderea făpturii, iubirea coboară mai adânc şi o cuprinde, asumând suferinţa ei. Nu există coborâre mai adâncă decât iubirea; iubirea e mai adâncă decât orice cădere. Experienţele marilor duhovnici arată însă că iubirea divină nu este sentimentalitate sau simplă compătimire, ci totdeauna control şi acţiune conştientă, precisă. Iubirea lui Dumnezeu nu exclude chiar o anumită părăsire din partea lui Dumnezeu. Prin această părăsire “ne învăţăm să urmăm lui Hristos, Cel ce s-a pogorât la iad…”, căci ea nu ne este decât “celălalt pol al dragostei lui Dumnezeu”. Iubirea lui Dumnezeu nu slăbeşte datorită faptului că întâlneşte păcătoşi “, e o nebunie să socotească cineva că păcătoşii se lipsesc în ghenă de dragostea lui Dumnezeu” ”(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, Filocalia X).
Acţiunea iubirii asupra celor din iad e cât se poate de reală, dar receptarea ei e diferită. Fiecare primeşte, vede şi simte iubirea după felul său. De către cei capabili şi buni, focul iubirii e simţit ca avânt, putere şi splendoare; acelaşi foc e simţit de cei din iad ca remuşcare şi chin: “cei chinuiţi în ghenă vor fi biciuiţi de biciul iubirii. Şi ce chin mai amarnic şi mai cumplit este decât chinul dragostei?”(Isaac Sirul). Experienţa istorică a iubirii ne încredinţează deplin de acest adevăr. Când iubirea e trădată de unul dintre cei doi, iar celălalt rămâne fidel, dacă după un timp trădătorul conştientizează răul, el reîncepe să simtă iubirea consecventă a celuilalt, dar acum n-o mi simte ca înainte, ci ca o remuşcare, o pedeapsă şi un chin.
Chiar dacă iadul ar introduce o “tristeţe” în existenţa lui Dumnezeu, acea tristeţe nu trebuie înţeleasă numai în felul şi la măsura omenească, poate că Hristos, Omul-Dumnezeu a simţit tristeţea si nu-I străin de sentiment. Şi poate că tristeţea , ca expresie a iubirii şi seriozităţii, nici nu e aşa de reprobabilă, ci pozitivă, frumoasă şi atractivă. Lacrima nu ţine de iad, ci de rai. E adevărat că Scriptura ne spune că iadul înseamnă “plângerea şi scrâşnirea dinţilor”(Matei 13, 42), şi că în rai Hristos “va şterge toată lacrima de la toată faţa”(Apoc. 21,4), dar aceasta înseamnă numai răul şi suferinţa, căci sfinţii adaugă apoi că Unde este dragoste, acolo este plânsul. Iar unde nu este dragoste, acolo nu e nici plânsul(Arhim. Sovronie, Cuvântări duhovniceşti). Fără îndoială, nu numai pedeapsa şi chinul celor dragi este o tristeţe, ci însăşi ideea iadului, însuşi faptul că pot dăinui răul, pedeapsa şi suferinţa. Totuşi, trebuie să ne gândim că poate viaţa raiului-deşi este conştiinţă, luciditate şi simţire maximă-este o condiţie în care tristeţea locuieşte sublimată în iubire, altfel de cum concepem noi acum; poate în sensul cuvântului Sf Siluan Athonitul: “Cum mi-aş mai putea aduce aminte de pământ?”
Mihai Vlasa , Deda

Omorârea lui Dumnezeu

Întunecarea lumii nu cuprinde niciodată

lumina fiinţei.

M. Heidegger

Este cunoscută filosofia despre moarte lui Dumnezeu, promovată la început de Hegel şi Nietzsche şi care a împrumutat cu timpul diferite nuanţe cu conţinut moral şi metafizic. În adâncurile civilizaţiei moderne s-a săvârşit decidul(omorârea lui Dumnezeu),care înseamnă comportament diabolic, cu alte cuvinte atitudinea distrugătoare a omului faţă de semenul său, faţă de sine şi faţă de al doilea trup al său, care este mediul înconjurător. Noi toţi, înrăiţi, putem deveni omorâtorii lui Dumnezeu. Trebuie să ştim că omorârea lui Dumnezeu înseamnă în acelaşi timp şi genocid sau fratricid, dar şi invers: fratricidul înseamnă deicid. Cuvântul Evangheliei este tăios şi limpede în acest sens.(I Ioan 4,20).

Privind în literatură, geniul lui Dostoievski a lăsat umanităţii romanul Fraţii Karamazov, care, după Evanghelii şi textele patristice, a oferit lumii o analiză a deicidului de o originalitate intangibilă. Revoltatul prin excelenţă şi omorâtorul lui Dumnezeu, Ivan Karamazov, îşi dezvoltă în faţa lui Alioşa teoria despre moartea lui Dumnezeu. În cazul de faţă, deicidul nu este altceva decât atribuirea lui Dumnezeu Tatăl a unor însuşiri ale naturii umane bolnave. Pentru a fi convingător, I. Karamazov pomeneşte poemul lui Nekrasov despre căluţul sărman pe care stăpânul beat îl biciuieşte fără milă, până când se prăbuşeşte sub povara grea, privindu-şi stăpânul cu ochii înlăcrimaţi, dar plini de nobleţe. Cu aceeaşi duritate sunt biciuiţi copiii mici de către părinţii lor. Aceste existenţe suferă chinuri nesfârşite în faţa unui Dumnezeu Tatăl care tace. Ivan însuşi adaugă că n-ar accepta moartea unei astfel de făpturi, chiar dacă aceasta s-ar face pentru fericirea întregii umanităţi. Refuză creaţia, dând înapoi biletul de intrare în ea care-i fusese oferit. Această respingere înseamnă deicid, care foarte uşor şi în mod direct se transformă în patricid, adică în uciderea lui Karamazov tatăl. O lume sufocantă şi de coşmar de tip kafkian, înaintea lui Kafka. Despre copiii mici care sunt chinuiţi şi mor fără motiv vorbeşte şi Albert Camus în romanul Ciuma(La Peste).

Este un lucru fundamental şi înţelept ca omul să recunoască problemele care se acumulează într-o creaţie suferindă. Fiecare Ivan Karamazov şi fiecare Camus trebuie să-şi dea seama că în faţa lor se desfăşoară o tragedie, indiferent dacă Îl acceptă sau nu pe Dumnezeu. Toate chinurile şi toate durerile umanităţii nu se explică prin teodicee, ci prin satanodicee şi antropodicee. Pentru aceste dureri nu sunt oare responsabile făpturile libere, Lucifer şi omul? Am putea deveni împreună-creatori fără libertate? Viaţa care este cea mai puternică şi permanentă putere, de vreme ce este lucrare dumnezeiască, luptă neîncetat împotriva morţii. Conform tradiţiei bisericeşti, Dumnezeu nu a creat moartea, căci aceasta ar însemna o negaţie a lui Dumnezeu dătătorul de viaţă. Cei ce se alătură spiritului deicidului, al nihilismului şi al inexistenţei sfârşesc inevitabil în refugiul plăcerilor nespirituale şi autodistrugătoare. Logica autonomă sfârşeşte prin a fi rigidă, insensibilă şi satanică, adică autodistrugătoare. Este vorba de o logică a egalităţii cu Dumnezeu, pe care o întruchipează eroul dostoievskian Kirilov, din romanul Demonii. Eroul nihilist se hotărăşte să se sinucidă, pentru a demonstra că este singurul stăpân al universului. Prin urmare, dacă nimeni nu-i îngrădeşte libertatea, atunci Dumnezeu nu există! Dorinţa egalităţii cu Dumnezeu, satisfăcută logic duce la deicid.

Acest foc al instinctelor distrugătoare înflăcărate nu este altceva decât iadul, departe de lumina dătătorului de viaţă Dumnezeu. În ochii primilor oameni creaţi şi, prin extindere, ai tuturor urmaşilor lor, tronul egalităţii cu Dumnezeu se vede foarte atrăgător. Această ispită, care în continuu dă năvală şi stăpâneşte sufletul omului, îl rătăceşte pe un drum care nu duce nicăieri. Răul poate să ducă în rătăcire pe om, însă niciodată nu se poate transforma într-un lucru concret. Omul datorită naturii sale create, nici nu este Dumnezeu şi nici nu poate deveni Dumnezeu. Teologia îl numeşte “Micul Dumnezeu”, ceea ce înseamnă că este chipul creatorului Dumnezeu şi poate să semene cu Dumnezeu. De-a lungul timpului, înăuntrul lui s-au dezvoltat influenţe puternice de luciferism, care au întrerupt comuniunea cu Dumnezeu, dătătorul de viaţă, însă nu definitiv, pentru că o astfel de rupere l-ar fi dus pe om la nimic sau la inexistenţă. Creaţia nu e ceva terminat, static şi împlinit. Rolul esenţial şi primordial îl joacă omul, ca împreună-creator şi ca fiinţă care poate şi tinde să devină asemănătore cu Dumnezeu. Suntem şi trebuie să fim liberi în gândire, mişcare şi exprimare, dar nu trebuie să uităm: Nihil sine Deo!

Prof. Mihai Vlasa, Deda

“După credinţa voastră fie vouă!”

Ni se pare lipsit de importanţã sã mai vorbim despre credinţã, fie pentru că cei mai mulţi dintre noi ne numim deja credincioşi, fie că , având alte preocupări decât cele religioase, credinţa nu îşi mai are loc în sfera activităţilor noastre cotidiene. Însă, chiar şi cei ce ne numim “credincioşi” suntem puşi în situaţia de a recunoaşte că avem momente în care credinţa ne părăseşte sau o vedem doar ca pe o anexă a vieţii noastre, ceva secundar, rupt de adevăratele priorităţi ale vieţii de zi cu zi. Chiar şi diversitatea sensurilor acestui cuvânt poate genera confuzii în mintea noastră.

Într-adevãr, se pot înţelege multe prin noţiunea de credinţã: o adeziune la o doctrinã sau confesiune, o stare intelectualã, o etichetã, sentimentalism, fanatism, superstiţie, presupunere, părere etc. Însăşi afirmaţia că prin credinţă intrăm în legătură cu o lume nevăzută, ar atrage după sine şi o anume nesiguranţă în credinţă. Mai ales în veacul de acum, când suntem înclinaţi mai mult spre palpabil, când credem doar în ceea ce vedem, considerăm că prin credinţa intrăm într-o zonă plină de incertitudini. Astfel, “eşti întrebat:şi pentru că nu L-ai văzut se conchide că nu există”. Însă, “concluzia ar fi logică, dacă premisa n-ar fi falsă. Se uită, când se întreabă astfel, că nu tot ce există se vede. În lumea naturală însăşi, există elemente şi puteri care nu se văd şi care sunt totuşi cele mai importante în economia ei – ca electricitatea, puterea magnetică, undele şi însăşi energia şi mişcarea, care formează existenţa materiei.”(Prof. Teodor M. Popescu) Pe de altă parte, aşa cum spunea cineva, avem mai multă încredere în ceea ce se scrie în diferite cărţi, decât în ceea ce ne spune Sfânta Scriptură… Valoarea adevãratei credinţe constã tocmai în faptul cã ne pune în legãturã cu lumea nevãzutã – dar reală şi prezentă - a lui Dumnezeu, cãci “credinţa este încredinţarea celor nãdãjduite, dovedirea lucrurilor nevãzute” (Evrei 11, 1) De aceea, Mântuitorul îi fericeşte pe credincioşi: “Fericiţi cei ce n-au vãzut şi au crezut.”(Ioan 20, 29
Adevãrata credinţã în Dumnezeu înseamnã o relaţie personalã, comuniune vie şi intimã cu El. Îl simţi şi te dãruieşti Lui. Tot aşa au simţit oameni credincioşi ca Noe, Avraam, Moise, Ilie… sau toţi cei cãrora Mântuitorul le-a spus: “Dupã credinţa voastrã fie vouã” sau “Credinţa ta te-a mântuit” şi viaţa lor s-a transformat… De fapt, cuvintele pe Mântuitorul Iisus Hristos le adresează celor doi orbi, “După credinţa voastră fie vouă” (Matei 9, 29), ne sunt adresate şi fiecăruia dintre noi… După credinţa noastră ne este nouă. Viaţa, modul nostru de a fi, gândirea, limbajul, concepţiile, mentalitatea, valorile, aspiraţiile… toate sunt în funcţie de intensitatea credinţei noastre… De aici rezultă şi necesitatea credinţei în viaţă căci “niciun om nu este pregătit pentru viaţă, pentru toate bucuriile şi durerile ei, pentru tot ce viaţa are frumos sau urât, greu sau uşor, cum este credinciosul. Nici o ştiinţă, nicio filozofie, nicio artă, nicio lege, nicio concepţie de viaţă nu luminează, nu întăreşte, nu susţine şi nu mângâie pe om în viaţă cât credinţa în Dumnezeu. Oamenii sunt în stare să facă multe lucruri, mari opere şi capodopere de ştiinţă şi tehnică, de artă, dar nu sunt în stare să biruie greutăţi de natură sufletească, să îndeplinească misiuni de natură morală cât cel mai umil dintre credincioşi. Puterea sufletească şi siguranţa pe care le dă omului credinţa sunt superioare cu mult oricărei alta de care poate fi capabil omul”(Prof. Teodor M. Popescu)

A fi credincios nu înseamnã a vorbi despre Dumnezeu, ci a vorbi cu Dumnezeu în rugãciune. Credinţa nu e doar o însuşire personalã între celelalte, ci e însãşi viaţa noastrã, care izvorãşte din comuniunea cu Mântuitorul Iisus Hristos: “Cel ce trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac.”(Ioan 11, 26) Aceasta este credinţa care nu se limiteazã doar la intelectualism sau sentimentalism, ci este cea la care participã întreaga noastrã fiinţã. Este credinţa prin care nu mai slujim “la doi Domni”, cãci prin ea ne dãruim întru totul lui Dumnezeu, în toate împrejurãrile vieţii. Este credinţa care nu decade într-o simplã “afacere personalã” pe care o avem cu Dumnezeu ori într-o idee pe care o ţinem închisă în noi înşine sau o trâmbiţăm celorlalţi, ci credinţa mărturisitoare prin modul nostru de a trăi, credinţa vie şi “lucrãtoare prin iubire”. Este credinţa prin care gândesc, voiesc, lucrez şi trãiesc cu şi prin Dumnezeu. De aceea, ea este cea mai mare siguranţă, convingere şi bucurie a vieţii. Desigur, pentru o credinţă puternică avem nevoie şi de mărturia altora care au experimentat binefacerile credinţei. Însă, credinţa este, de fapt propria noastră întâlnire cu Dumnezeu, aşa cum au simţit locuitorii din cetatea Sihar, care îi spuneau femeii samarinence: “Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.”(Ioan 4, 42)

Punte de legãturã între Dumnezeu şi oameni, credinţa este dar al lui Dumnezeu sens al vieţii de pe pământ şi izvor al vieţii veşnice, “cãci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Sãu cel Unul Nãscut L-a dat, ca oricine crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viaţã veşnicã”.(Ioan 3, 16) De aceea, “ în toate luaţi pavăza credinţei , cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului” (Efeseni 4, 16).

Preot Daniel Camară, Sărmaşu

“Fericiţi cei curaţi cu inima…”

Ne place curãţenia, şi cea fizicã şi cea moralã. Ne încântã inima o privelişte curatã, ne entuziasmeazã candoarea sfinţilor, rãmânem fermecaţi de inocenţa copiilor… Avem înscrisã în inima noastrã o aspiraţie cãtre puritate, chiar dacã, uneori, uitãm de ea, nu facem nimic pentru a o dobândi, sau, mai grav, o cãutãm prin mijloace întinate, sau chiar ajungem sã o confundãm cu mizeria cosmetizatã. Dorim întotdeauna sã arãtãm celor din jur propria noastrã imagine, integrã şi neîntinatã, cãutãm orice mijloace pentru a o pãstra aşa, iar, atunci când ne-o pãtãm, nu prea ştim sã ne recunoaştem greşeala, sã ne cerem iertare, ci invocãm justificãri sau îi scoatem pe alţii vinovaţi. Aşa se face cã alergãm mai mult dupã o “puritate” de suprafaţã, întreţinutã în mod artificial, în spatele cãreia se ascund mizerii, asemenea fariseilor, pe care îi mustra Mântuitorul Iisus Hristos: “Fariseule orb! Curãţã întâi partea dinãuntru a paharului şi a blidului, ca sã fie curatã şi cea din afarã. Vai vouã cãrturarilor şi fariseilor fãţarnici! Cã semãnaţi cu mormintele vãruite, care pe dinafarã se aratã frumoase, înãuntru însã sunt pline de oase de morţi şi de toatã necurãţia…”
A fi creştin înseamnã a avea o inimã curatã, având ca model de vieţuire nevinovãţia pruncilor. Privitã din aceastã perspectivã, puritatea nu este o însuşire calculatã, nici o simplã acoperire a propriilor mizerii sau josnicii, ci devine modul de existenţã al creştinului. Deşi ne dezgustã mizeria şi condamnãm comportamentul josnic şi decãderea relaţiilor dintre oameni, întinarea se va stârpi doar atunci când vom începe procesul purificãrii inimilor noastre, deoarece mizeria fizicã şi moralã din lume nu este altceva decât exteriorizarea a ceea ce fiecare dintre noi avem în inimi: “…Cãci dinãuntru, din inima omului, ies cugetele cele, desfrânãrile, hoţiile, uciderile, adulterul, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia uşurãtatea. Toate acestea ies dinãuntru şi spurcã pe om.”
Doar omul cu inima curatã poate fi considerat om integru, nepãtat, necompromis, stãpân pe sine, spiritualizându-şi instinctele. Acesta este omul în care "nu este vicleşug", al cãrui cuvânt este “ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu”, omul fãrã gânduri necurate, fãrã planuri diabolice, adicã acela “care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea pãcãtoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut; ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea.” Omul cu inima curatã este sincer, conştiincios, demn de încredere, iubitor şi paşnic, o adevãratã binecuvântare pentru semeni şi pentru mediul înconjurãtor, pe care îl preţuieşte, îl apãrã şi îl înfumuseţeazã. Prezenţa unui om curat la inimã are putere creatoare, fiind un izvor de bucurie, frumuseţe şi regenerare moralã. Adevãrata prietenie şi comuniunea, pacea şi înfrãţirea oamenilor, munca cinstitã şi recreaţiile rodnice, procesul educaţiei, credinţa şi manifestãrile religioase, viaţa autenticã,… toate cer inima curatã. Mântuitorul, în pilda semãnãtorului, aratã cum orice învãţãturã, pentru a rodi, are nevoie de terenul curat al inimii, cãci sãmânţa “de pe pãmânt bun sunt cei ce, cu inimã curatã şi bunã, aud cuvântul, îl pãstreazã şi rodesc întru rãbdare.”
Culmea cea mai înaltã a curãţiei inimii este, de fapt, sfinţenia: “Fericiţi cei curaţi cu inima, cã aceia vor vedea pe Dumnezeu.” În acest sens, Sf. Ap. Pavel enumerã curãţia printre “darurile Duhului Sfânt”, iar psalmistul David afirmã: “Cine se va sui în muntele Domnului şi cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care n-a luat în deşert sufletul sãu şi nu s-a jurat cu vicleşug aproapelui sãu. Acesta va lua binecuvântare de la Domnul si milostenie de la Dumnezeu, Mântuitorul sãu.” Întâlnirea cu Dumnezeu este sursa tuturor binecuvântãrilor ce se revarsã peste omul curat la inimã, pentru cã, “cel ce vede pe Dumnezeu are prin vedere tot ce se cuprinde în lista bunãtãţilor: viaţã fãrã de sfârşit, veşnica nestricãciune, fericirea fãrã moarte, Împãrãţia nemuritoare, bucuria fãrã sfârşit, lumina adevãratã, cuvântul duhovnicesc şi dulce, slava neapropiatã, veselia neîncetatã, tot binele ce ni se rânduieşte prin nãdejde în fãgãduinţa fericirii de faţã.” (Sf. Grigorie de Nyssa)
Vom spune cã nouã, fiind supuşi greşelilor, nu ne este cu putinţã sã ajungem la o astfel de curãţie a inimii… Însã, Dumnezeu nu ne cere niciodatã ceva, fãrã a ne da şi darul sau puterea prin care noi putem sã împlinim ceea ce ne cere. David, Petru, femeia pãcãtoasã şi alţii, printr-o cãinţã sincerã şi-au redobândit curãţia inimii, ba mai mult decât atât, au devenit mai iubitori de Dumnezeu şi mai râvnitori în înfãptuirea binelui. Aceastã cãinţã nu este o simplã acoperire a josniciilor, ci o transformare fiinţialã a omului, care rãmâne în Hristos, şi Hristos în el şi, astfel, aduce roadã.
Aşadar, pentru o lume curatã, avem nevoie de inimi curate!
preot Daniel Camară, Sărmaşu

Suferinţă…şi atât

"Da, mi se pare că demonii se joacă,
aruncându-şi mingea sufletului meu…”
Tereza De Avila
Pământul privit de pe Lună apare ca o minge, iar pe această minge omul - luat ca individ - nu e decât unul dintre miliardele de “subiecţi vorbitori”, folosind jargonul lingvistic, care suferă şi se chinuie unii pe alţii! Aproape toate lucrurile, ideile, sistemele, pot fi puse sub semnul întrebării. Singură suferinţa nu poate fi negată, toate întrebările şi toată fiinţa pot fi relativizate, numai suferinţa nu; suferinţa se impune ca o “muşcătură a absolutului” (Simone Weil, Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu), toate problemele şi realităţile sunt raţionale şi, în acest fel, incumbă dintru început rezolvare. Suferinţa omului apare însă iraţională, cu ea intrăm parcă în domeniul absurdului, ea pare să fie dincolo de bine şi de rău, absurdul şi nefiinţa în sine. Viaţa omenească şi lumea sunt o “Vale a plângerii”, lumea în general şi omul în special sunt întruchiparea deplină a suferinţei.
Suferinţa nu are dată, se schimbă doar felul de-a o exprima. Dacă un filosof spune că “nu trebuie să trişăm cu durerea”, noi spunem că, de fapt, nu putem să trişăm cu durerea, sau cum ar spune poetul, “fidelă, niciodată durerea nu ne minte” (V. Voiculescu, Ultimele sonete,40). Peregrinând prin această lume ai sentimentul de a fi tot, dar şi evidenţa de a nu fi nimic, ajungând după un timp să te întrebi: unde s-au dus orele tale? Amintirea unui gest, semnul unei pasiuni, vreo frumoasă şi trecătoare nebunie – nimic din toate acestea nu revin în prezentul tău. Ai alunecat fără să laşi urme. Care ţi-a fost visul? Experienţa ne arată că omul este o fiinţă de nimic, un mare zero; pentru că se naşte, gândeşte, simte ceva, adică “se tulbură”, dar apoi moare. Este adevărat că e singura fiinţă de pe pământ care “se tulbură”- adică percepe prin sensibilitate existenţa - singura care aderă la existenţă, asumându-şi existenţa. Dar se aproprie repede de nimicnicie, devenind praf şi cenuşă.
Pentru omul “recent”, omul modern, suferinţa nu poate avea nici o explicaţie, cu atât mai puţin una spirituală. Omul nu-i găseşte nici un sens, o socoteşte absurdă şi-şi identifică viaţa nu cu înţelegerea ei, ci cu strădania de a o evita. În afara religiei sau a credinţei, suferinţa nu are nici o explicaţie; ea e absurdă şi face absurdă însăşi existenţa, numai religia poate da o explicaţie suferinţei, pentru că numai ea dovedeşte că răul nu este fiinţă, nu are fiinţă în sine, ci este un accident în fiinţă. Suferinţa nu se poate identifica cu fiinţa, pentru că fiinţa nu poate fi înţeleasă decât pozitiv, de aceea suferinţa trebuie să fie un act care a contrazis fiinţa; această opoziţie faţă de fiinţă, care a produs şi produce suferinţa este păcatul. Dacă suferinţa este o degradare a omului şi un atac asupra fiinţei lui, chiar natura resimte suferinţa omului, dar existenţa e creată şi guvernată de Fiinţa absolută, însemnă că şi rezolvarea suferinţei atârnă de Cel care este Izvorul fiinţei şi al vieţii.
În toate religiile, Creatorul intervine pentru a rezolva suferinţa umană, dar numai în credinţa creştină El intervine esenţial, intim şi sacrificial, identificându-se cu suferinţa umană şi sacrificându-se pentru ea. Ideea Întrupării Fiului lui Dumnezeu este cu totul ne-umană, străină şi, mai presus de orice închipuire, este o adevărată “nebunie” pentru gândirea omenească. În ultimă instanţă, numai Întruparea este adevărul despre Dumnezeu, pentru că numai ea înfăţişează şi împărtăşeşte cu adevărat iubirea lui Dumnezeu. Fiinţa Supremă există pentru că este în esenţa ei numai iubire sacrificială, care nu vrea să existe decât ca sacrificiu pentru tot ceea ce poate exista, pentru toată fiinţa, pentru toată existenţa. Pentru om adevărul este posibil şi real într-o singură formă: Absolutul care devine uman. Iisus Hristos rămâne singura idee şi singura probă a iubirii lui Dumnezeu. Astfel, El rămâne singura posibilitate şi realitate a rezolvării paradoxului suferinţă - iubire. Iisus verifică, dovedeşte, oferă şi impune singura Dumnezeire posibilă: Iubirea absolută, sacrificată definitiv pentru toată fiinţa. În afara Întrupării, ideea lui Dumnezeu ca Iubire absolută e simplă doleanţă, iluzie sau utopie.
Dacă vorbim despre Dumnezeu şi mărturisim atotputerea şi iubirea Lui, atunci suntem obligaţi să afirmăm şi necesitatea intervenţiei Lui în calitate de Creator şi Proniator. Căci nu există “iubire de departe”, decât iubire de aproape. Oricât de mult ar ajuta, tatăl de departe rămâne tot străin şi nu devine Părinte. Prin Întrupare, suferinţa omului devine suferinţa lui Dumnezeu, total şi definitiv, prin Iisus Hristos, în fiecare om suferă Dumnezeu; Dumnezeu se sfâşie din totdeauna şi pentru totdeauna. Credinţa creştină dovedeşte că suferinţa are un rost, că este cea mai înaltă “şcoală” de cunoaştere. Fără suferinţă, omul poate face abstracţie de semeni. Suferinţa este imperativul care îl presează pe fiecare om să ia act de existenţa semenilor săi, să-i accepte, să se deschidă şi de fapt să se sacrifice pentru ei. Ea e pedagogia divină a maturizării şi împlinirii, nu în absenţa, ci în prezenţa lui Dumnezeu. Cel mai imperativ cuvânt al Evangheliei este cel de la Ioan 16,33: “În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”. Pentru prima dată în istorie un om îndrăzneşte să spună: “Eu am biruit lumea”, adică am biruit tot ce înseamnă natural, relativ, limitat, deficitar, slab, neputincios, urât, meschin şi mizerabil, toată suferinţa, boala şi moartea. A avea conştiinţă de om, de fiinţă, de originea ta şi de menirea ta, înseamnă a simţi că prin legătura cu Hristos, cu Marele Frate şi tu poţi să biruieşti totul-chiar cea mai cruntă suferinţă! Menirea omului nu este încadrarea în lume, în istorie şi în natură, ci depăşirea naturii, a istoriei şi a lumii; destinul omului e să biruiască lumea, să biruiască suferinţa.Prin urmare, oricât de absurdă şi irezolvabilă ar apărea suferinţa, nefiinţa şi ilogicul ei trebuie să fie cuprinse de om, de fiinţă, care-i pot da un înţeles şi o rezolvare, aşa cum arată teologia prin Evanghelia de la Ioan(“Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o pe ea”:Ioan1,5) şi cum a înţeles şi filozofia, prin M. Heidegger: “Întunecarea lumii nu cuprinde niciodată lumina fiinţei!"
Mihai Vlasa, Deda

"Cercetaţi Scripturile!"

Orice referire la Sfânta Scriptură trebuie să o facem cu convingerea că nu vorbim despre o simplă carte sau colecţie de cărţi. Mai mult decât atât, „Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, scris de oameni aleşi, sub inspiraţia Sfântului Duh, pentru mântuirea oamenilor.“ Sfântul Apostol Pavel afirmă în acest sens: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun.“
În momentul în care citim sau ascultăm mesajul Sfintei Scripturi, nu ne întâlnim cu un text, ci ne întâlnim cu Dumnezeu. Nu citim Sfânta Scriptură doar pentru a afla învăţături sau sfaturi de viaţă, ci orice lecturare autentică a textului sacru este, de fapt, rugăciune, convorbire cu Dumnezeu, care ne grăieşte pentru a ne arăta cine este şi care este voia Sa. Aceasta înseamnă că nu avem în faţă cuvinte rostite de Dumnezeu în urmă cu mii de ani, ci Însuşi Dumnezeu este cel care ne vorbeşte atunci când citim sau ascultăm Cuvântul Său: „Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii şi nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci, toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală.“(Sf Ap. Pavel)
De aceea, „când citim Scripturile, ar trebui să le aplicăm la propria persoană.Ar trebui să ne vedem pe noi înşine în ele. De exemplu, cine este orbul ce orbecăie după Lumiă în Evanghelia lui Ioan? Eu însumi! Fără Hristos sunt orb de tot! Cine sunt ucenicii cu întrebările lor pripite? Eu însumi! Cine sunt fariseii afectaţi, cu tradiţionalismul lor religios? Eu sunt negreşit!“(A.M. Coniaris)
Faptul că Dumnezeu este prezent în viaţa noastră şi ne grăieşte, se observă clar în cadrul Sfintei Liturghii, atunci când preotul citeşte Sfânta Evanghelie. Înainte şi după rostirea pericopei evanghelice, credincioşii nu îl salută pe preot, ci I se închină Mântuitorului Iisus Hristos, Care este prezent în mod nevăzut şi rosteşte cuvântul său prin glasul preotului. De aceea, credincioşii îl salută prin cântarea „Slavă Ţie, Doamne Slavă Ţie!“Fără această conştiinţă a întâlnirii cu Dumnezeu prin Sfânta Scriptură nu putem să aşteptăm ca valorile Evangheliei să fie prezente în viaţa noastră. Modelarea vieţii după Biblie devine fapt real, concret, doar atunci când sunt conştient că învăţătura pe care o ascult o rosteşte acum Dumnezeu, pentru mine. De aici rezultă o schimbare a atitudinii mele, o reînnoire a concepţiei de viaţă şi a felului meu de a fi.Abia atunci Sfânta Scriptură nu rămâne doar cartea din care aflu câte ceva, ci devine Cuvântul vieţii mele, iar Cuvântul este Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa.” De aceea, lectura Sfintei Scripturi este nedespărţită de Sfânta Împărtăşanie. Aceasta reiese din convorbirea Mântuitorului cu Luca şi Cleopa, spre Emaus: pe drum le tâlcuia Scripturile, dar ochii li s-au deschis şi L-au cunoscut cu adevărat doar la „frângerea pâinii“…
Dar cuvântul lui Dumnezeu nu lucrează în mod mecanic, ci are nevoie de colaborarea noastră, de „pământul cel bun“ al inimii noastre. Mântuitorul exprimă acest aspect prin „pilda semănătorului“, unde explică cum „sămânţa“, cuvântul lui Dumnezeu, poate să cadă „pe drum“, „pe piatră“, „între spini“ sau „pe pământ bun“: „Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, au inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.
“Cuvântul lui Dumnezeu ne înnobilizează fiinţa, ne umple sufletul de cele mai frumoase gânduri, sentimente şi dorinţe, ne schimbă modul de a fi, ne redă puritatea şi căldura vorbelor, ne însuflă o viziune optimistă, sănătoasă şi superioară despre lume şi viaţă. De aceea „să batem la paradisul prea frumos al Scripturilor, la paradisul cel cu bun miros, cel prea dulce, cel prea frumos, cel ce răsună în urechile noastre…,cel care se atinge de inima noastră, care o mângâie când este întristată, o potoleşte când e mâniată şi o umple de bucurie veşnică, care ne înalţă mintea noastră… Să nu batem superficial, ci mai degrabă cu osârdie şi stăruinţă. Să nu trândăvim de a bate. Căci chipul acesta ni se va deschide.“ (Sf. Ioan Damaschin)
Preot Daniel Camară

Nu numai cu pâine va trăi omul!

Într-o lume în care dorim să stăpânim totul, uitând să ne stăpânim pe noi înşine, postul pare a fi o realitate străină de felul nostru de a gândi şi de a trăi. Sau, dacă ne interesează, îl reducem la o simplă cură de slăbire şi dezintoxicare. Ceea ce pentru strămoşii noştri era un eveniment ce marca pătrunderea într-un univers nou, spiritual, pentru noi, cei de azi, începutul Sfântului şi Marelui Post trece adesea neobservat.
Departe de a fi doar un simplu obicei străvechi, un simbol sau o dietă, postul este o călătorie spirituală, un urcuş duhovnicesc ce are ca ţintă Ziua Învierii Domnului, “Praznicul Praznicelor” şi “ Sărbătoarea Sărbătorilor”, adică întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos cel Înviat din morţi. De aceea, postul este o lucrare de transfigurare şi sfinţire, “o viaţă integră care se desfăşoară în dragoste de semeni şi într-ajutorare sau milostenie, o viaţă care se hrăneşte cu adevărul Evangheliei şi rugăciunea liturgică”. (Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan)
Desigur, în post este prezentă şi ideea unei abţineri. Cea mai simplă definiţie a postului ne spune că “postul este o reţinere voluntară de la anumite mâncări şi băuturi, în scop religios-moral”. Dintotdeauna, toţi înţelepţii au vorbit despre valoarea cumpătării, a stăpânirii de sine şi au condamnat abuzurile de mâncare şi băutură, pentru că excesele dăunează trupului şi sufletului. În acest sens, postul este o cale prin care ne curăţim trupul de toxine şi îl ferim de diferite boli. Dar şi în acest caz postul este mai mult decât un regim alimentar, deoarece scopul nu este detoxifierea, ci întâlnirea cu Dumnezeu, la care participă şi trupul. Trupurile noastre îngrijite, purificate şi spiritualizate devin “temple ale Duhului Sfânt” şi “jertfe bineplăcute lui Dumnezeu”, aşa cum se exprimă Sf. Ap. Pavel.
Pe de altă parte, nu postim pentru că unele alimente ar fi “spurcate”…., ci postim pentru a ne schimba atitudinea faţă de mâncare şi băutură. Aşa cum putem, de exemplu, să ne îmbuibăm cu carne, putem să ne îmbuibăm şi cu mâncare de post… Astfel, în post nu e vorba doar de o înlocuire a unor alimente cu altele, ci este o problemă de atitudine: conştientizăm că nu stomacul este stăpânul nostru, că nu ne biruiesc poftele şi . În acest sens, postul ne transfigurează poftele şi ne disciplinează instinctele, printr-un antrenament sau exerciţiu al voinţei. Astfel, în post nu posteşte numai trupul, numai stomacul, ci întreaga fiinţă, cu toate simţurile, adică postesc şi ochii, şi urechile, şi limba, şi mâinile, şi picioarele, şi mintea…, căci, aşa cum ne îndeamnă şi cântările din această perioadă,<>.
Pornind de aici, înţelegem că postul nu este un scop în sine, ci un mijloc de a ne îmbogăţi sufleteşte şi de a ne “aduna comori în cer”. Ne îndreptăm atenţia de la trup la suflet. Simţim, aşa cum afirmă Mântuitorul, că “nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu.” Avem nevoie de hrană pentru trup, dar acum conştientizăm mai intens că şi sufletul cere să fie hrănit. De aceea, postul este nedespărţit de rugăciune, înfăptuire a binelui, interiorizare, examinare a conştiinţei, părere de rău pentru păcat, eliberarea de rău şi începutul unei vieţi noi. Cu alte cuvinte, ne întâlnim cu Dumnezeu şi trăim ca fii ai Lui.
Aceasta ne conduce la o trăire a postului ca stare de bucurie curată, în Duhul Sfânt. De fapt, Însuşi Mântuitorul ne îndeamnă: “Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii…”. În post eşti preocupat de săvârşirea binelui, de trăirea Evangheliei, nu mai eşti robul patimilor, deci eşti liber şi poţi trăi cu adevărat în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, iar comuniunea este izvor de bucurie. De aceea, în post nu poţi fi trist, chiar dacă eşti într-o stare de jertfă: “Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic. E virtuos, dar nu e creştin. Virtuosul neîmblânzit nu ştie şi nu poate rosti “dulce Iisuse”, toată sfera dulcelui îi e străină, inaccesibilă şi uită că jugul Domnului e blând şi povara Lui uşoară.” (Nicolae Steinhardt)
La prima vedere ni se pare foarte greu să ajungem la trăirea autentică a postului. Însă simţim aceasta numai atunci când ne bazăm doar pe puterile noastre, când uităm că postul este o conlucrare a puterilor proprii cu harul lui Dumnezeu. De aceea, întăriţi de Dumnezeu, să pornim în această călătorie, căci duhurile necurate din noi şi din lume “ies numai cu post şi cu rugăciune”. Iar ca îndrumare practică, foarte folositoare este povăţuirea lui Tito Colliander: “Dacă vrei să fii în stare să ţii piept unei patimi violente, spun Sfinţii Părinţi, înăbuşă-ţi micile dorinţe. Să nu crezi că le poţi despărţi unele de altele: sunt legate ca verigile unui lanţ sau ca ochiurile unei plase. Iată de ce nu slujeşte la nimic să începi să te lupţi cu principalele vicii sau cu proastele obiceiuri care-ţi opun o rezistenţă îndârjită, dacă nu te străduieşti în acelaşi timp să-ţi învingi micile slăbiciuni “nevinovate”: micile lăcomii, mâncărimi ale limbii, curiozitatea, obişnuinţa de a te amesteca în treburile altuia. Toate dorinţele noastre au, într-adevăr acelaşi temei: obişnuinţa de a ne satisface numai voia proprie. Aceasta trebuie stârpită…Trebuie să purcedem de îndată la aceasta şi să luptăm fără răgaz. Te mănâncă limba să pui o întrebare? N-o pune! Ţi-e foarte poftă să bei două ceşti de cafea? Nu bea decât una! Ai chef să te uiţi pe fereastră? Nu te uita!... În felul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu, faci să tacă vocea gălăgioasă a voii tale proprii.

Scrierea pe nisip

“Hoc autem dicebant tentantes eum,
ut possent accusare eum.
Iesus autem inclinans se deorsum,
digito scribebat in terra”
Secundum Ioannem, 8:6
Nisipul este lipsit de vegetaţie pentru că, asemeni infinitului, se opune oricărui principiu extatic. El creşte mai degrabă în sine, printr-o continuă autonumărare. Dacă Infinitul divin este, în sens aristotelic, “gândirea care se gândeşte pe sine”, am putea spune atunci că nisipul ar fi numărul care se numără pe sine.
In timpul asumării condiţiei istorice, Fiul lui Dumnezeu a evitat să dea doctrinei sale o expresie scrisă, preferând învăţământul omiletic. Conform Evangheliilor, Mântuitorul Iisus Hristos a scris o singură dată pe pământ, pe pulbere, pe nisip, mulţumindu-Se chiar şi atunci, să zgârie doar câteva cuvinte - aceste cuvinte rămânând în tradiţie drept “scrierea pe nisip”. Uitându-ne în antichitatea greacă cât şi în cea orientală putem observa, mai ales la Socrate şi la Buddha, aceşti “maeştri” spirituali n-au lăsat nimic scris. Insă oralitatea lui Hristos pentru că emana dintr-o natură divină a avut şi are un cu totul alt înţeles. În virtutea mesianităţii Sale, învăţătura lui Iisus are o adâncime ontologică ultimă.
Varianta greacă a scrierilor vetero-testamentare (Septuaginta) foloseşte pentru verbul a face din primul verset al Genezei (“La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”) forma de aorist a verbului poieo, deci, epoiesen, care mai înseamnă a împlini, a crea. Deci de aici derivă cuvintele româneşti “poet” şi “poezie”. Dumnezeu fiind creatorul prin excelenţă al universului, pe care grecii l-au denumit cu termenul de “kosmos” (ordine, podoaba, armonie, frumuseţe). Dumnezeu este autorul acestui grandios poem. Noi ca fiinţe create suntem chemaţi să adâncim misterul acestei frumuseţi, să creăm în continuarea actului creator.
Heidegger spunea că “limba este lăcaşul fiinţei”. Lăcaşul trebuie să-l cuprindă pe locuitor. Nu există, însă, nici un fel de lăcaş care să cuprindă Logosul. Cuvântul neavând “unde să-şi plece capul”, nu poate locui nici în locaşul rostirii. In momentul în care Hristos vorbea (în aramaică), cuvintele Sale erau transcendente oricărei gramatici, pentru că erau cuvinte energetice. Aceasta e raţiunea pentru care Hristos a spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece”. Evident, Hristos nu s-a referit la faptul că limba aramaică în care El a vorbit istoric va supravieţui trecerii Cerului şi Pământului, ci la faptul că în realitate “cuvintele” energetice (investite cu energia divină necreată) sunt atemporale.
Această atemporalitate a cuvintelor Logosului arată că ele sunt creatoare, productive, cuvintele divine nu pot fi sterile ca cele omeneşti, nici arbitrare, pentru că orice cuvânt divin este cosmogonic. Atunci când Dumnezeu vorbeşte, se creează universal. Atunci când degetul divin scrie pe nisipul abisului, abisul se clatină. Dumnezeu a vorbit şi toate s-au făcut. Dumnezeu a scris, iar textul scris de El este însăşi lumea.
Iisus nu a refuzat scrierea din aceleaşi raţiuni ca Buddha sau Socrate. Pentru Siddartha Gautama, scrisul nu avea sens pentru că lumea însăşi era vacuum. Pentru Socrate rostirea avea un caracter terapeutic prin dezvăluirea treptată a ceea ce există mai adânc în fiecare dintre noi. In concepţia Sfântului Maxim Mărturisitorul, lumea nu este Fiinţa în Sine. Cuvântul divin este purtătorul adevăratului Sens al lumii. Dacă Logosul este necuprins, sau dogmatic vorbind, dacă natura divină a lui Iisus este necircumscrisă atunci imposibilitatea exprimării în scris a lui Hristos apare ca o limită de la sine înţeleasă. Nici o limbă sau scriere istorică nu poate transcrie cuvintele divine în plenitudinea lor. Orice exprimare lingvistică a revelaţiei având un caracter incomplet. De aceea spune Sfântul Apostol Pavel că profeţiile vor dispărea în Eshaton, atunci vom vedea “faţă catre faţă”.
Nescriind nimic, Hristos ca om a depăşit inclusiv acel orgoliu auctorial care este înrădăcinat în personalitatea umană. Fiecare purtăm în suflet un scriitor. Am putea spune că există în fiecare ins o doză de “grafomanie”. Cuvântul odată scris, pornit în lume, este un bun public care nu mai poate fi controlat. Scriitorul seamănă, însă nu ştie cine, cum şi ce va culege. Cuvântul are forţă, poate organiza haosul sau poate face haos. Această putere a cuvântului devine cu atât mai puternică cu cât cel care o mânuieşte are o forţă creatoare mai mare. Fără a minimaliza importanţa cuvântului scris, putem spune că adevăratele cuvinte cele care transmit pe Cuvântul, transcend orice suport material, se fac simţite indiferent de transformările istorice, ajungând să fie scrise în inimile iubitorilor de Hristos.
Aşadar, două tipuri de scriere: scrierea pe nisip şi scrierea pe hârtie, deşertul şi biblioteca, “sângele” şi cerneala. Prima a dat sfinţi, iar cea de-a doua autori.
Si aceasta ziceau, ispitindu-L ca să
aibă de ce să-L invinuiască.
Iar Iisus plecându-Se în jos, scria
cu degetul pe pământ.
Evanghelia după Ioan,8:6
Mihai Vlasa, profesor de religie, Deda

“Fii în pace în inima ta!”

Intrăm în Sfântul şi Marele Post, şi, astfel, începem cãlãtoria spiritualã cãtre Praznicul Învierii Domnului, cãlãtorie care este şi un urcuş cãtre propria noastrã înviere. Menirea postului este de a ne spiritualiza fiinţa şi locul în care ne trãim viaţa. Postul autentic, împletit întotdeauna cu rugãciunea, ne scoate din izolare, ne ridicã din egoism la deschiderea faţã de Dumnezeu şi faţã de semeni. Trãim într-o lume zgomotoasã, iar interiorul nostru este neliniştit şi agitat. De la zgomotele maşinilor, la cele promovate de mass-media şi pânã la zgomotele produse de bârfele şi pãlãvrãgeala noastrã fãrã rost, toate ne invadeazã cetatea inimii zguduind-o din temelii. Zgomotul face parte din viaţa noastrã şi a devenit atât de natural, încât noi înşine parcã alergãm dupã zgomote, iar liniştea şi tãcerea par sã ne ofere disconfort sau chiar sã ne înfricoşeze. În tot acest timp, inima noastrã rãmâne într-o singurãtate dezolantã, iar zgomotul ne dã impresia unei împliniri, devenind ocazia prin care ni se distrage atenţia de la golul lãuntric. În loc sã trãim într-o linişte interioarã, creatoare şi întreţinãtoare a comuniunii, trãim într-o singurãtate zgomotoasã… Gândindu-ne la aceste lucruri, ajungem la concluzia lui S. Kierkegaard: “În starea actualã, lumea şi viaţa întreagã sunt bolnave. Dacã aş fi medic şi aş întreba ce sfaturi pot sã dau, aş rãspunde: Faceţi linişte, faceţi-i pe oameni sã tacã. În aceste condiţii cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi auzit. Şi dacã, folosind mijloace zgomotoase, strigi destul de tumultuos ca sã fii auzit chiar şi în zgomot, acesta nu mai este cuvântul lui Dumnezeu. Deci, faceţi linişte!” Mai ales în Sfântul Post avem tocmai aceastã posibitate de a ne redobândi pacea, liniştea şi echilibrul interior. Avem ocazia şi mijloacele de a descoperi rodnicia tãcerii, creatoare de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. În Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite, slujbã specificã Sfântului şi Marelui Post, în care sunt momente de tãcere, auzim cuvintele psalmistului David: “Pune, Doamne, strajã gurii mele şi uşã de îngrãdire împrejurul buzelor mele”, fiind astfel îndemnaţi la a asculta şi medita, mai mult decât a vorbi. Desigur, nu este vorba aici de tãcerea-muţenie, sau de tãcerea devenitã ascunziş al suspiciunii, al planurilor diabolice sau al mizeriei interioare, ci de acea tãcere contemplativã, eliberatoare, activã şi creatoare, care transformã cuvintele noastre, din vorbe goale, în cuvinte de viaţã, nãscând adevãrata comuniune: “Este un om care se pare cã tace, dar inima lui osândeşte pe alţii. Unul ca acela totdeauna grãieşte. Şi este altul care de dimineaţã pânã seara grãieşte şi tãcere ţine, adicã fãrã folos nimic nu grãieşte.” (Avva Pimen)Pentru a ajunge la aceastã stare de linişte interioarã, la postul nostru trebuie sã adãugãm şi “postul impresiilor, al zgomotelor şi al imaginilor care nu înceteazã sã ne asalteze în civilizaţia audiovizualului. Trebuie sã ştii sã-ţi impui momente de tãcere şi de singurãtate, de ascultare a adâncului tãu, a Cuvântului lui Dumnezeu care ne fertilizeazã şi ne adunã mintea, în familiaritatea icoanelor care ne fac, cum s-a spus, . Sã învãţãm sã privim, câteodatã, adevãrata faţã a celuilalt dincolo de suspiciune şi posesivitate…”(Olivier Clément) La fel ca şi tãcerea, care nu e muţenie, aceastã singurãtate nu este o despãrţire de ceilalţi, nici o abandonare a îndatoririlor familiale sau sociale, nu e un loc geografic, ci o stare sufleteascã de trezvie, de pãzire a minţii şi a inimii. Dacã existã şi pustnici care se retrag din lume, aceastã retragere nu e o despãrţire sau izolare sufleteascã de oameni, cãci “monahul e cel care, despãrţindu-se de toţi, e în unire cu toţi” (Evagrie Ponticul) Aşadar, chiar dacã trãim într-o lume zgomotoasã, şi noi înşine trãim în mod zgomotos, prin post putem sã ne interiorizãm, sã ne regãsim pe noi înşine, sã dobândim pacea lãuntricã, şi, prin aceasta sã vieţuim în mod consistent şi rodnic, în care trãim. “Fii în pace în inima ta şi cerul şi pãmântul vor fi în pace cu tine. Strãduieşte-te sã intri în vistieria dinãuntrul tãu şi vei vedea comoara cea cereascã: cãci una sunt şi aceeaşi şi, intrând în una, le contempli pe amândouã. Scara Împãrãţiei lui Dumnezeu este în tine, ascunsã în sufletul tãu. Adânceşte-te în tine însuţi, departe de pãcat şi vei gãsi scara pe care vei putea sã te înalţi.”(Sfântul Isaac Sirul)

Preot Daniel Camară

Duminica Înfricoşatei Judecăţi

A treia duminică din perioada Triodului continuă procesul nostru de pregătire pentru Sfântul şi Marele Post, început cu “Duminica vameşului şi a fariseului”, şi, implicit, reprezintă o nouă treaptă pe care păşim în urcuşul nostru către Înviere.Astfel, cunoscând slăbiciunile şi neputinţele noastre, Sfânta Biserică a rânduit o săptămână de postire parţială, care constă în abţinerea, în ceea ce priveşte alimentaţia, de la consumul de carne, pentru a ne acomoda cu efortul duhovnicesc din perioada postului. De aceea se mai şi numeşte această duminică “Duminica lăsatului sec de carne”.Pe de altă parte, pericopa evanghelică ce se citeşte la Sfânta Liturghie (Matei 25, 31 – 46) ne călăuzeşte către o descoperire a iubirii, a dimensiunii spirituale a vieţii şi, totodată, către o raportare a vieţii noastre de pe pământ la veşnicie.În “Duminica Înfricoşatei Judecăţi”, Mântuitorul ne grăieşte că va veni întru slavă, înconjurat de sfinţii îngeri, va şedea pe tronul slavei Sale şi va judeca toate neamurile. Acest adevăr îl mărturisim în Simbolul Credinţei, atunci când afirmăm că Mântuitorul Iisus Hristos “iarăşi va să vină cu mărire să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit”Cunoscând această realitate, înţelegem împortanţa modului în care ne trăim viaţa pe acest pământ, a modului în care întrebuinţăm darurile cu care suntem înzestraţi de Dumnezeu, pentru că viaţa de aici nu se sfârseşte la mormânt, ci se prelungeşte în veşnicie. De aceea, în cadrul sfintelor noastre slujbe ne rugăm şi pentru un “sfârşit creştinesc al vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace”, şi pentru un “răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos”. Aşadar, ne rugăm pentru un răspuns bun, adică ne rugăm pentru ca să putem trăi în aşa fel încât sa putem da un răspuns bun… iar răspunsul bun îl constituie faptele iubirii noastre despre care vorbeşte Mântuitorul în pericopa evanghelică din această duminică. Este vorba aici despre iubirea sfântă, vie şi lucrătoare care se îndreaptă către omul concret. Atunci când ascultăm această enumerare a faptelor bune, trebuie să înţelegem faptul că Mântuitorul nu ne înşiră doar nişte fapte pe care ar trebui să le îndeplinim în mod mecanic, ci, de fapt, ne arată modul nostru autentic de a fi. Preocuparea noastră nu constă în a realiza doar nişte fapte bune izolate, lipsite de continuitate şi de implicare lăuntrică, ci iubirea concretă şi personală pentru oamenii cu care convieţuim. Creştinul nu are menirea de a deveni un distribuitor automat de fapte bune, pe care, eventual şi le contabilizează ca fariseul din “pilda vameşului şi a fariseului”, ci creştinul este omul iubirii, iubirea este însăşi viaţa sa. Astfel, a hrani pe cel flămând, a da apă celui însetat, a-l primi pe străin, a-l îmbrăca pe cel gol, a-l cerceta pe cel bolnav şi pe cel din închisoare… nu reprezintă îndeplinirea unor principii morale abstracte pe care suntem datori să le respectăm, ci toate acestea sunt concretizarea iubirii noastre, manifestarea inimii noastre iubitoare şi, mai mult decât atât, un prilej de a ne întâlni cu Mântuitorul Iisus Hristos.Aceasta ne face să înţelem că iubirea creştină nu este un simplu sentiment sau o simplă ajutorare sau preocupare pentru celălalt. Ea este însăşi viaţa noastră, modul nostru de a fi şi, mai ales, este prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră, aşa cum mărturiseşte Sfântul Apostol Ioan: “ Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu si Dumnezeu rămâne întru el”. ( I Ioan 4, 16) Astfel, nu există iubire autentică faţă de om, dacă aceasta nu îşi are izvorul în Dumnezeu şi nu există iubire autentică faţă de Dumnezeu, dacă aceasta nu trece prin iubirea faţă de semeni.Doar această iubire sfântă ne face să înţelegem că “părăsindu-ne pentru altul, ne dăruim lui Hristos”. (Nicolae Steinhardt), că dăruind din inima altuia, dăruim, de fapt, lui Hristos, aşa cum El Însuşi afirmă: “Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”. (Matei 25, 40) Astfel, pericopa evanghelică din “Duminica Înfricoşatei Judecăţi” este deosebit de actuală în contextual în care trăim…Deşi suntem tentaţi să ne adunăm comori doar pe pământ şi să ne făurim un paradis terestru, Hristos ne cheamă “să ne adunăm comori în cer”, să ne “îmbogăţim în Dumnezeu” şi astfel “să moştenim Împărăţia Cerurilor”.Deşi suntem tentaţi să devenim egoişti, Hristos ne cheamă să avem inimi milostive căci “pâinea pe care o ţii tu este a celui flămâd; haina pe care o păstrezi în lăzile tale este a celui dezbrăcat; încălţămintea care se strică în casele tale este a celui desculţ, argintul pe care îl ţii îngropat este al celui nevoiaş”. (Sf. Vasile cel Mare)Deşi suntem tentaţi să vedem în ceilalţi nişte rivali sau concurenţi, să vedem în ei chiar iadul, Mântuitorul ne cheamă să vedem că în celălalt este Hristos, că celălalt este fratele meu pentru care S-a jertfit Hristos, că întâlnirea cu el este bucurie pentru mine…Deşi suntem tentaţi să ne manifestăm dragostea de putere, care produce durere şi moarte, Hristos ne cheamă să descoperim puterea dragostei, care rodeşte frumuseţe şi fericire, puterea iubirii care învinge răul şi moartea, prelungindu-ne viaţa în Împărăţia lui Dumnezeu, singura putere prin care putem să dăm răspuns bun la Înfricoşata Judecată a lui Hristos.
Preot Daniel Camară

Cunoaşte-te pe tine însuţi!

În general, în viaţa de zi cu zi, intrăm în contact mai mult cu realitatea exterioară, fără a mai avea timp să ne explorăm şi universul interior. Preocupaţi cu ceea ce se întâmplă în jurul nostru, ajungem să ne vedem chiar şi pe noi într-un mod superficial, la suprafaţă, lipsindu-ne ocazia de a ne descoperi esenţialul fiinţei noastre. Consecinţele acestei situaţii se observă mai ales în imaginea falsă pe care o avem despre noi înşine, în dezechilibrul dintre ceea ce credem că suntem şi ceea ce suntem cu adevărat, manifestat în supraestimarea sau în subestimarea propriei persoane. De fapt, chiar suntem puşi în situaţia de a nu ne mai recunoaşte pe noi înşine, mai ales atunci când acţionăm într-un mod neplăcut, cuvinte ca “parcă nu am fost eu însumi...” sau “nu ştiu ce a fost cu mine!”, fiind foarte ilustrative în acest sens…“Cunoaşte-te pe tine însuţi” este una dintre cele mai cunoscute maxime din lume. Ştim despre ea că face parte din inscripţia de pe frontispiciul templului din Delfi şi a fost însuşită şi promovată de filosoful Socrate. De atunci, această cugetare a fost preluată şi de alţi filosofi şi gânditori, fiind astăzi inclusă în toate dicţionarele de cuvinte şi maxime celebre din lume. Cu toate acestea, transformarea ei în faptă întâmpină mari dificultăţi… Acest lucru este cât se poate de firesc, mai ales acum când ne place atât de mult comoditatea, deoarece orice cunoaştere presupune timp, răbdare, efort şi sacrificiu. Cu atât mai mult cunoaşterea de sine. Este adevărat că, în acest veac alert şi aglomerat, s-ar părea că nici nu mai avem timp să ne găsim momentele de linişte în care ne întâlnim cu noi înşine şi ne descoperim universul interior. Mai mult decât atât, orbiţi de cucerirea lumii materiale, terestră şi extraterestră, poate considerăm că nici nu este atât de important acest lucru sau nu mai este de actualitate… Iar, dacă totuşi vrem să aflăm ceva despre viaţa noastră, consultăm câteva dintre nenumăratele “horoscoape” sau facem în fugă un test psihologic de autocunoaştere, prin care credem că am aflat ceea ce este necesar să cunoaştem despre noi înşine… De asemenea, ne mulţumim fie cu impresia că ne cunoaştem pe noi înşine, fie ne sunt suficiente părerile altora despre noi cu ajutorul cărora ne creăm un portret …În Sfânta Scriptură avem exemplul unui om care credea că se cunoaşte foarte bine şi avea o părere foarte bună despre el însuşi. Este vorba despre fariseul din “pilda vameşului şi a fariseului”.(Luca 18, 10-14) Îşi înşira calităţile, dispreţuindu-i pe ceilalţi şi, deşi era convins că se cunoaşte pe sine şi este stăpân pe ceea ce afirmă, totuşi s-a dovedit că avea o imagine falsă despre sine însuşi. El confunda cu , care, spune înţelepciunea populară, … Fariseul prefera lauda de sine pentru că este mult mai comodă decât cunoaşterea de sine… Astfel, el avea o imagine falsă despre sine, confecţionată de propriul său orgoliu şi de linguşitorii care, probabil, îl înconjurau. A fi plin de sine sau a te lăuda pe tine nu înseamnă a te şi cunoaşte…Pe de altă parte, vameşul s-a retras în sine, s-a smerit pe sine, s-a văzut pe sine şi, prin aceasta L-a descoperit pe Dumnezeu, de la care cerea iertarea şi puterea de a-şi înnoi viaţa. Astfel, smerenia este calea prin care ne cunoaştem cu adevărat pe noi înşine, calea care ne arată cine suntem şi cine ar trebui să fim... În acest sens, Cuviosul Petru Damaschin afirmă: “Nimic nu este mai bine decât a-şi cunoaşte cineva neputinţa proprie şi neştiinţa sa; şi nimic nu este mai rău decât a nu le cunoaşte pe acestea.” Convingerea cǎ eşti perfect te împiedicǎ sǎ-ţi vezi şi sǎ-ţi îndrepţi defectele. „Socotinţa cǎ ştii, nu te lasǎ sǎ sporeşti în a şti“(Sf Maxim Mǎrturisitorul). De aceea, „omul e mare abia atunci când se recunoaşte mic, când îşi recunoaşte slǎbiciunile“ (Ernest Bernea). Numai omul smerit poate progresa, se poate îmbunǎtǎţi şi perfecţiona…Cel care nu se cunoaşte pe sine, nu îl cunoaşte nici pe Dumnezeu, nici pe semenii săi, nu cunoaşte nici lumea şi îşi trăieşte viaţa într-o continuă amăgire. Dimpotrivă, cel ce se cunoaşte cu adevărat pe sine cunoaşte totul: “Celui ce se cunoaşte pe sine i s-a dat cunoştinţa tuturor. Căci în cunoştinţa de sine se află plinătatea cunoştinţei tuturor.” (Sf. Isaac Sirul) Mai mult decât atât, “luarea aminte şi studierea atentă a propriei tale persoane te va conduce şi la cunoaşterea lui Dumnezeu. Daca iei aminte la tine însuţi nu mai ai nevoie să descoperi pe Creator în celelalte creaturi; vei contempla în tine însuţi, ca într-un microcosmos, marea înţelepciune a Creatorului tău.” (Sf. Vasile cel Mare) Având inima purificată, Îl descoperim în ea pe Dumnezeu, deoarece, “creat după chipul lui Dumnezeu, omul este oglinda divinului. El Îl cunoaşte pe Dumnezeu, cunoscându-se pe sine: pătrunzând înlăuntrul său, îl vede pe Dumnezeu reflectat în curăţia inimii sale.... în fiecare persoană - în profunzimile cele mai adevărate ale sale, numite adesea “adâncul inimii” sau “străfundul sufletului’ – există un loc de întâlnire şi unire cu Cel Necreat. “Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” (Luca 17,2) (Episcop Kallistos Ware)Aşadar, departe de zgomotul lumii, interiorizaţi, cu , în rugăciune, asemeni vameşului, ne vom descoperi cu adevărat pe noi înşine şi pe Dumnezeu, descoperire care ne va schimba modul de a fi şi relaţia cu semenii şi cu lumea. În acest sens, ne vin în ajutor şi versurile lui Mihai Eminescu: “Multe trec pe dinainte,/ În auz ne sună multe,/ Cine ţine toate minte / Şi ar sta să le asculte?.../ Tu aşează-te deoparte,/ Regăsindu-te pe tine,/ Când cu zgomote deşarte/ Vreme trece, vreme vine.” (Glossă)
Preot Daniel Camară

Rugaţi-vă unul pentru altul!

Ştim despre rugăciune că este convorbirea noastră cu Dumnezeu, în sensul în care prin “convorbire” înţelegem starea întregii noastre fiinţe care se îndreaptă către Tatăl ei Ceresc, aşa cum simte psalmistul David atunci când afirmă “În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu” (Psalm 41, 1-2. Astfel, Sfântul Ioan Scărarul spune că “rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu; iar după lucrare este susţinătoarea lumii”.Cunoscând aceste lucruri, înţelegem că omul deplin este cel care se roagă, iar rugăciunea este însăşi viaţa creştinului autentic. De aceea, prin gânduri, cuvinte, gesturi, fapte sau trăiri, încercăm să ne rugăm acasă, pe drum, la serviciu, în biserică… simţind că rugăciunea este legătura noastră cu Cerul, respiraţia sufletului, manifestarea vie a credinţei noastre, izvorul păcii lăuntrice, calea prin care întreaga noastră viaţă se înfrumuseţează şi toate activităţile noastre cotidiene primesc sens şi consistenţă.Dar, dacă suntem sinceri, trebuie să recunoaştem că pierdem tot mai mult bucuria de a ne ruga, aşa cum, în privinţa conţinutului, rugăciunile noastre devin tot mai sterpe. Iar în privinţa stării de rugăciune, se pare că uităm tot mai mult dimensiunea comunitară a rugăciunii. Nu ne mai atrage rugăciunea în comun, nici rugăciunea pentru celălalt.. Rugăciunea, chiar şi cea din biserică tinde să devină un act egoist, o problemă individuală pe care o am cu Dumnezeu. Ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu fără conştiinţa că aparţinem unei comunităţi, ne rugăm foarte puţin pentru ceilalţi, conţinutul rugăciunilor noastre este dominat de interesele personale, iar în biserică ne-am îndepărtat de acea stare a primilor creştini care “în fiecare zi stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii…”(Fapte 2, 46)Această frăţietate a primilor creştini se baza pe Jertfa Mântuitorlui Iisus Hristos, prin care “am dobândit înfierea”(Galateni 4, 5), adică am devenit fii ai lui Dumnezeu şi fraţi între noi. Astfel, suntem în comuniune cu Dumnezeu în măsura în care suntem în comuniune cu semenii noştri, aşa cum mărturiseşte Sfântul Apostol Ioan: “Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită.”(I Ioan 4, 12) De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos, oferindu-ne rugăciunea “Tatăl nostru” ca model de rugăciune, ne cheamă să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu în comuniune cu ceilalţi. Nu spunem “Tatăl meu”, ci “Tatăl nostru” tocmai pentru că avem conştiinţa fraternităţii, căci, prin botez, suntem “trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte”.(I Corinteni 12, 27) Astfel, nu putem să ne adresăm Tatălui Ceresc ca nişte indivizi izolaţi, rupţi de comunitate. “Rugăciune” egoistă nu există, căci, prin însăşi constituţia şi menirea ei, rugăciunea este creatoare de comuniune. Chiar şi atunci când intrăm să ne rugăm “în cămara noastră”, suntem legaţi de ceilalţi, nu ne rupem de semeni, ci, dimpotrivă, îi purtăm în noi, ne rugăm pentru ei şi ne pregătim prin rugăciune pentru buna convieţuire cu ei. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne povăţuieşte: “Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii…” De altfel, înţelegem din cuvintele Mântuitorului că se roagă cu adevărat doar cel care trăieşte în armonie cu semenii: “...Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte greşelile voastre…” Aceasta înseamnă că nu ne rugăm doar pentru cei ce ne iubesc, ci şi pentru cei ce ne urăsc pe noi: “…Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 44-45) Aşa s-a rugat Mântuitorul pentru cei ce Îl răstigneau, iar, după modelul Lui, aşa s-au rugat Sf. Ştefan şi toţi martirii.Despre binefacerile rugăciunii pentru semeni avem nenumărate mărturii în Sfânta Scriptură. De exemplu, tatăl se roagă pentru fiul lunatic (Matei 17, 15), mama se roagă pentru fiica ei (Matei 15, 25), sutaşul se roagă pentru sluga sa (Matei 8, 6) etc. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos se roagă pentru ucenici şi pentru toţi credincioşii. (Ioan 17)… În privinţa modului în care ne rugăm pentru semeni, un exemplu deosebit este cel al femeii cananeence, care se roagă pentru fiica ei ca şi cum s-ar ruga pentru ea însăşi. Nu spune “Doamne, ajut-o pe fiica mea!”, ci “Doamne ajută-mă!”. În rugăciunea pentru semeni nu mă rog pentru cineva exterior mie, pentru un străin, ci mă rog ca şi cum m-aş ruga pentru mine, căci bucuria lui e bucuria mea, tristeţea lui e tristeţea mea… Aşadar, rugăciunea pentru celălalt este punte de legătură cu Dumnezeu şi cu semenii, izvor de har, pace şi bucurie, binecuvântare pentru om, familie şi societate, armă împotriva egoismului, indiferenţei, răutăţii şi fărădelegilor… De aceea, să cautăm binefacerile rugăciunii pentru ceilalţi, după cuvântul Sfântului Apostol Iacov, care ne îndeamnă “rugaţi-vă unul pentru altul ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16).
Preot Daniel Camară

“Ochi aveţi şi nu vedeţi?”

Suntem înclinaţi sã accceptãm ca fiind adevãrat doar ceea ce vedem. Ceea ce nu vedem este minciunã sau nu existã. Întâlnim oameni pentru care, de exemplu, dacã apare ceva la televizor, este suficient pentru a fi adevãrat şi vrednic de luat în seamã, fãrã nici un simţ critic, discernãmânt sau verificare. Cu alte cuvinte, dacã nu s-ar vedea, nu ar fi, şi, dacã nu ar fi, nu s-ar vedea. Ce nevoie mai avem de alte mãrturii, verificãri, dovezi şi argumente, din moment ce a apãrut pe ecran?... Cu toate acestea, dependenţa de vizual este dãunãtoare pentru cã imaginea este înşelãtoare şi ne poate manipula în mod tiranic. În primul rând, dependenţi fiind de imagine, vom ajunge sã considerãm cã singura realitate care existã este cea pe care o vedem noi. Astfel, vedem lumea într-un mod trunchiat, o lume fragmentatã sau chiar mutilatã. De exemplu, de vreme ce imaginile ne prezintã doar relele din lume, considerãm cã pe pãmânt nu se mai întâmplã nimic bun, nu mai existã frumuseţe, iar, dacã mai existã vreun crâmpei de luminã, oricum nu mai are putere şi va fi înghiţit de întuneric. În fond, acesta este un atentat camuflat împotriva credinţei, deoarece pierderea încrederii în puterea binelui, este, de fapt, pierderea încrederii în Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos a venit tocmai pentru ca sã scoatã lumea din robia diavolului, întunericului şi a morţii: “…Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina lumineazã în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o… Cuvântul (Hristos) era lumina cea adevãratã care lumineazã pe tot omul care vine în lume… Şi celor câţi l-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca sã se facã fii ai lui Dumnezeu.” Mergând mai departe, vãzând o lume mutilatã, însãşi mintea noastrã se va strica, ajungând la acea ce ne va întuneca întreaga viaţã. Mântuitorul Iisus Hristos afirmã în acest sens: “Luminãtorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tãu curat, tot trupul tãu va fi luminat. Iar de va fi ochiul tãu rãu, tot trupul tãu va fi întunecat. Deci, dacã lumina care este în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” Orbirea sufleteascã se manifestã, pe de o parte, prin minţile înguste, plafonate în propria concepţie, dupã modelul fariseilor împietriţi, care, deşi vedeau toate faptele minunate pe care le sãvârşea Mântuitorul, fie le atribuiau demonilor (“Cu domnul demonilor scoate pe demoni”), fie încercau sã distragã atenţia celor ce asistau la minuni.( De ex: Întrebau cum poate Hristos sã ierte pãcatele sau de ce vindecã în zi de sâmbãtã…etc.) Exemplul este ilustrativ pentru a ne da seama cã nu este suficient sã vezi, ci este necesarã şi o minte sãnãtoasã, lucidã, care poate, cu discernãmânt, sã judece şi sã interpreteze corect ceea ce vede, cãci “în mintea strâmbã, şi lucrul drept se strâmbã” (Pãrintele Arsenie Boca). În acest fel, orbirea sufleteascã se manifestã prin mintea întunecatã ce “vede” binele acolo unde este rãu, şi rãul acolo unde este bine, ducând astfel la ruinã întreaga viaţã. “Ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este mintea pentru suflet. Dupã cum n-ai prefera sã porţi bijuterii de aur, sã te îmbraci cu haine de mãtase, dar sã ţi se scoatã ochii, ci socoteşti sãnãtatea ochilor mai de preţ decât o bogãţie ca aceasta – cã dacã-ţi pierzi vederea, nu-ţi mai este de nici un folos viaţa – deci, dupã cum atunci când ochii sunt orbiţi, cea mai mare parte a lucrãrii celorlalte mãdulare este pierdutã, pentru cã li s-a atins lumina, tot aşa şi când mintea este stricatã, sufletul se umple de nenumãrate rele. Aşadar, dupã cum cãutãm sã avem în trup ochi sãnãtoşi, tot aşa şi în suflet mintea.” (Sf. Ioan Gurã de Aur) De aceea, Sf. Ap. Pavel se roagã pentru ca “Dumnezeul Domnului nostrum Iisus Hristos, Tatãl slavei, sã vã dea vouã duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere, şi sã vã lumineze ochii inimii, ca sã pricepeţi care este nãdejdea la care v-a chemat, care este bogãţia slavei moştenirii lui, în cei sfinţi, şi cât de covârşitoare este mãrimea puterii Lui faţã de noi…”Continuând aşa, dependenţi de imagine, orbiţi sufleteşte, încet-încet, pierdem din vedere nevãzutul, invizibilul. Bazându-ne doar pe ceea ce vedem cu ochii fizici, ne închidem viziunea asupra lumii, cãci, lipsiţi de orice orizont spiritual, nu mai observãm faţa nevãzutã, lãuntricã şi esenţialã a persoanelor, lucrurilor, faptelor şi evenimentelor, precum şi realitatea Împãrãţiei lui Dumnezeu. Credem doar în ceea ce vedem, însã, prin aceasta, ne condamnãm la o trãire perifericã, la nivelul simţurilor, a vieţii, şi, deci, la superficialitate, iar, în privinţa credinţei, ea este, de fapt, tocmai “încredinţarea celor nãdãjduite, dovedirea lucrurilor nevãzute” (Sf. Ap. Pavel). De aceea, Mântutorul Iisus Hristos îi fericeşte “pe cei ce nu au văzut şi au crezut”. Adevãrata viziune asupra vieţii ne-o dã întâlnirea cu Hristos, care ne vindecã şi vederea, asemeni orbului de la Scãldãtoarea Siloamului: “Pentru a nu rãmâne orbi – obsedaţi de inundaţia încãpãţânatã a imaginilor înţepenite care ne zideşte achii – pentru a ne elibera de tirania noroioasã a vizibilului, trebuie sã ne rugãm – sã mergem sã ne spãlãm la scãldãtoarea Siloam. La scãldãtoarea Celui trimis, Care n-a fost trimis decât pentru aceasta – ca sã ne dãruiascã vederea invizibilului.” (Jean-Luc Marion)
Preot Daniel Camarã