Victoria Naţiunilor Unite, în al Doilea Război Mondial, a permis marilor puteri aliate să consimtă reciproc - prin mijloace diplomatice secrete - la stabilirea noilor sfere de influenţă teritorială, ceea ce însemna "dreptul" şi "libertatea" de a-şi impune propriile ideologii în zonele controlate. Ţara noastră, conform înţelegerilor survenite la Conferinţa internaţională de la Yalta (din februarie 1945), avea să fie inclusă în acea parte geografică aflată sub ingerinţa politică şi forţa militară a U.R.S.S.- un stat de esenţă ateistă, care, suprimând grosolan libertatea de gândire şi exprimare, a declanşat un amplu şi violent proces de sovietizare a ţărilor-satelit. Indiferent de metode şi consecinţe, Moscova a pus rapid în practică politica de comunizare a spaţiului rezervat prin negocieri, urmărind cu predilecţie generalizarea conceptului leninist privitor la formarea "omului nou" - fără credinţă în Dumnezeu, căci, aşa cum considera ideologul Marx, "religia este opiumul popoarelor"! - şi siluind societatea prin pervertirea autenticităţii tradiţiilor până la ştergerea identitătii naţionale. Din această perspectivă se poate înţelege de ce, în istoriografia contemporană, este atât de uzuală sintagma "lagărul sovietic".Pentru poporul român, al Doilea Razboi Mondial a însemnat trecerea de la regimul monarhic - în care statul se ghida după concepţia NIHIL SINE DEO (NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU) - la regimul comunist, caracterizat în ansamblul sau de o politică "sistematic antireligioasă şi anticulturală". În acest context, ca şi în alte ţări din centrul şi sud-estul Europei intrate sub incidenţa ateismului ideologic de sorginte sovietică, instituţia Bisericii Ortodoxe Române s-a văzut nevoită a se confrunta cu o severă prigoană a statului totalitar. De la noul context politic, cu care se confrunta poporul nostru (preponderent ortodox), nu avea cum să facă abstracţie Biserica noastră naţională, în frunte cu patriarhul său, Justinian Marina. Aşezat în scaunul patriarhal în 1948, fiind primul dintre patriarhii perioadei comuniste, Justinian şi-a asumat imediat misiunea de "apărător al turmei", începându-şi jertfa sub rigorile unei doctrine politice de cele mai multe ori ostile. Deşi patriarhul Justinian încercase să "adapteze" Biserica la noua situaţie politică, elaborând teoria "Apostolatului social" în încercarea armonizării raporturilor dintre Biserică şi stat, "simfonia" din timpul regimului comunist avea să fie catalogată de I. Bria (reprezentantul B.O.R. în Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Geneva) drept o "simfonie dezechilibrată". Cu alte cuvinte, Biserica îşi manifesta voinţa de adaptare faţă de stat şi de cooperare cu el - prin Tradiţie- în spiritul "armoniei", dar, din partea statului, nu era vorba decât "de dominaţie, de un cezaropapism". Aşa s-a întâmplat şi în vremea următorilor patriarhi, Iustin şi Teoctist… Această situaţie inadecvată a B.O.R. era generată de climatul postbelic existent în U.R.S.S., unde fie preoţimea cunoaştea prigoana statului totalitar, fie fusese acceptată pentru a servi imaginea statului în manifestările politice cu caracter public. În poziţia sa de vajnic apărator al Bisericii lui Hristos, conform unui Raport emis de Direcţia Generală a Securităţii Poporului în 1950, patriarhul Justinian era considerat nu doar incomod, ci chiar indezirabil pentru regimul de "democraţie populară" instaurat. Pentru motivul că în 1949 criticase Legea cultelor, precum şi măsura îngrădirii accesului în Parlament a feţelor bisericesti, Raportul consemna: "Deşi lumea democratică pusese mari nădejdi în buna credinţă patriarhului Justinian, prin comportarea sa de după alegerea sa ca Patriarh, a izbutit să-i dezamăgeasca pe toţi". Atitudinea "refractară" a patriarhului se explică prin faptul că statul român, imitând "modelul" ateismului de sorginte comunistă al U.R.S.S., obligase Biserica la supunere şi declanşase procesul de prigonire a preoţimii. Cu toate că între Biserica Ortodoxă şi regimul comunist fusese perfectată o reciprocitate (statul garanta "libertatea cultelor, iar Biserica - respectarea legilor), mii de slujitori ortodocşi au fost arestaţi, fiind chemaţi, cum spunea despre martiri Sf. Ignatius al Antiohiei, să-şi poarte lanţurile ca pe nişte "perle duhovniceşti". O descriere ilustrativă a rezistenţei anticomuniste prin Biserică aparţine, însă, părintelui Dumitru Stăniloae, membru al Academiei Române: "Am în primul rând mulţumirea de a fi suferit şi eu, alături de atâţia preoţi şi credincioşi, în cursul regimului comunist, despotic şi ateu. Prin 1952 erau peste 500 de preoţi ortodocşi în închisori (…) Adevărul este că nici o Biserică n-a suferit atât de mult ca Biserica Ortodoxă; ea a dat cele mai mari jertfe, preoţii ei au fost întemniţaţi în numărul cel mai mare. Majoritatea marilor noştri părinţi duhovniceşti au trecut prin ani grei de temniţă… Oare ei nu sunt Biserica?... Ca să nu mai vorbim de miile de credincioşi care, şi ei, nu sunt tot Biserica Ortodoxă?". Efectiv, sub comunism, viaţa bisericească s-a desfăşurat în condiţii cu totul improprii: Biserica era considerată o instituţie "retrogradă", bazată pe o învăţătură obscurantistă şi mistică. Totuşi, rolul său de "căluză" moral-duhovnicească-liturgică a continuat (cum n-au putut-o face bisericile din Bulgaria, Albania şi, în parte, Iugoslavia) chiar dacă a fost supusă la diferite forme de prigonire: arestarea, condamnarea preoţilor la închisoare şi deportarea lor la muncă forţată (între 1950-1965); supravegherea preoţilor aflaţi în "libertate"; persecutarea credincioşilor; demolarea unor biserici; întârzierea refacerii bisericilor ce se ruinau; desfiinţarea mănăstirilor; preoţii şi monahii din închisori i-au învăţat pe ceilalţi condamnaţi acatiste, rugăciuni etc. Totodată, s-au înscenat procese având la bază culpe prefabricate. Este cazul mişcării elitiste "Rugul Aprins", din care făceau parte personalităţi din Ortodoxie şi cultură: Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Dumitru Stăniloae, Vasile Voiculescu etc. Cu toţii au fost arestaţi în noaptea de 13-14 iunie 1958 şi, prin simulacre de procese, au primit sentinţe între 5-25 de ani de detenţie. Pe timpul încarcerării sale, între anii 1958-1964, părintele Dumitru Stăniloae mărturisea că a locuit "în cameră cu câţiva (preoţi - n.a.) care au murit, unii chiar ucişi de gardieni. Încercările brutale de a-L scoate pe Dumnezeu din sufletele oamenilor au eşuat, ca şi insistenţa iraţională a înfometării fizice şi spirituale la scara naţională.
(va urma)prof. Costel Neacşu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu