Iadul ca “tristeţe” a raiului

“Cei chinuiţi în ghenă vor fi biciuiţi
de biciul iubirii. Şi ce chin mai amarnic
şi mai cumplit este decât chinul dragostei?”
(Sf. Isaac Sirul)
Omul sfânt este tocmai cel care nu se separă de păcătos, ci se leagă veşnic şi-şi pune memoria şi sufletul şi viaţa pentru el. Ştim că Mântuitorul însuşi a venit “nu pentru cei sănătoşi, ci pentru cei bolnavi”, că şi-a pus viaţa pentru toţi păcătoşii. La fel, Sfântul Apostol Pavel vrea “să fiu eu însumi anatema de la Hristos, pentru fraţii mei”(Rom. 9,3). Sfântul Isaac Sirul, care se ruga cu lacrimi şi pentru demoni, spune că iubirea poate locui în iad fără să-l desfiinţeze, căci tocmai aceasta este iadul: flăcările remuşcării, flăcările iubirii refuzate. Părinţii şi experienţele duhovniceşti contemporane afirmă compătimirea cu păcătoşii, până într-atât încât ştim că Sf.Isaac Sirul şi Sf.Siluan Athonitul se rugau şi pentru demoni, primind confirmarea că “această rugăciune e insuflată de harul lui Dumnezeu”(Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdi şi iadul smereniei). “Dacă ar fi cu putinţă aş scoate pe toţi din iad şi numai atunci sufletul meu şi-ar găsi pacea şi s-ar bucura….” Toate aceste mărturii sunt sincere, evidente şi autentice. Un frate, care timp de 6 luni s-a zbătut cu gândul că “dacă nu voi afla în rai pe părinţii şi rudele mele mă voi mâhni pentru ei”, a primit descoperire că “atunci când iubirea lui Dumnezeu umple pe om, el nu-şi mai poate aduce aminte de nimeni şi din acea clipă sufletul lui arde de dragostea pentru Domnul”(Siluan Athonitul)
Iubirea lui Dumnezeu rămâne solidară cu toată existenţa, că ea este suferinţă eternă pentru toate, că iubirea lui Dumnezeu (ca orice iubire) nu cunoaşte odihnă nici ziua nici noaptea, că suferinţa lui Dumnezeu este pe măsura iubirii Lui, că a te afla în Dumnezeu înseamnă tocmai a înţelege solidarizarea Lui cu păcătoşii. Poate că nu greşim dacă afirmăm, într-un sens supra-raţional, suprauman, sublim, că dreptatea lui Dumnezeu este tocmai iubirea. A gândi şi a vorbi despre iubirea lui Dumnezeu însemnă a şti dintru început că ea nu poate fi cunoscută şi înţeleasă decât în măsura în care ţi-o descoperă Dumnezeu şi, chiar şi astfel, măsura ei nu poate fi înţeleasă, căci măsura Lui e nemăsura care ne depăşeşte oricum, ca un lucru care striveşte mintea. Într-un sens, cu totul excepţional, se poate spune că orice iubire are un infern, că există un infern al iubirii; în sensul că oricât de adâncă ar fi căderea făpturii, iubirea coboară mai adânc şi o cuprinde, asumând suferinţa ei. Nu există coborâre mai adâncă decât iubirea; iubirea e mai adâncă decât orice cădere. Experienţele marilor duhovnici arată însă că iubirea divină nu este sentimentalitate sau simplă compătimire, ci totdeauna control şi acţiune conştientă, precisă. Iubirea lui Dumnezeu nu exclude chiar o anumită părăsire din partea lui Dumnezeu. Prin această părăsire “ne învăţăm să urmăm lui Hristos, Cel ce s-a pogorât la iad…”, căci ea nu ne este decât “celălalt pol al dragostei lui Dumnezeu”. Iubirea lui Dumnezeu nu slăbeşte datorită faptului că întâlneşte păcătoşi “, e o nebunie să socotească cineva că păcătoşii se lipsesc în ghenă de dragostea lui Dumnezeu” ”(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, Filocalia X).
Acţiunea iubirii asupra celor din iad e cât se poate de reală, dar receptarea ei e diferită. Fiecare primeşte, vede şi simte iubirea după felul său. De către cei capabili şi buni, focul iubirii e simţit ca avânt, putere şi splendoare; acelaşi foc e simţit de cei din iad ca remuşcare şi chin: “cei chinuiţi în ghenă vor fi biciuiţi de biciul iubirii. Şi ce chin mai amarnic şi mai cumplit este decât chinul dragostei?”(Isaac Sirul). Experienţa istorică a iubirii ne încredinţează deplin de acest adevăr. Când iubirea e trădată de unul dintre cei doi, iar celălalt rămâne fidel, dacă după un timp trădătorul conştientizează răul, el reîncepe să simtă iubirea consecventă a celuilalt, dar acum n-o mi simte ca înainte, ci ca o remuşcare, o pedeapsă şi un chin.
Chiar dacă iadul ar introduce o “tristeţe” în existenţa lui Dumnezeu, acea tristeţe nu trebuie înţeleasă numai în felul şi la măsura omenească, poate că Hristos, Omul-Dumnezeu a simţit tristeţea si nu-I străin de sentiment. Şi poate că tristeţea , ca expresie a iubirii şi seriozităţii, nici nu e aşa de reprobabilă, ci pozitivă, frumoasă şi atractivă. Lacrima nu ţine de iad, ci de rai. E adevărat că Scriptura ne spune că iadul înseamnă “plângerea şi scrâşnirea dinţilor”(Matei 13, 42), şi că în rai Hristos “va şterge toată lacrima de la toată faţa”(Apoc. 21,4), dar aceasta înseamnă numai răul şi suferinţa, căci sfinţii adaugă apoi că Unde este dragoste, acolo este plânsul. Iar unde nu este dragoste, acolo nu e nici plânsul(Arhim. Sovronie, Cuvântări duhovniceşti). Fără îndoială, nu numai pedeapsa şi chinul celor dragi este o tristeţe, ci însăşi ideea iadului, însuşi faptul că pot dăinui răul, pedeapsa şi suferinţa. Totuşi, trebuie să ne gândim că poate viaţa raiului-deşi este conştiinţă, luciditate şi simţire maximă-este o condiţie în care tristeţea locuieşte sublimată în iubire, altfel de cum concepem noi acum; poate în sensul cuvântului Sf Siluan Athonitul: “Cum mi-aş mai putea aduce aminte de pământ?”
Mihai Vlasa , Deda