Omorârea lui Dumnezeu

Întunecarea lumii nu cuprinde niciodată

lumina fiinţei.

M. Heidegger

Este cunoscută filosofia despre moarte lui Dumnezeu, promovată la început de Hegel şi Nietzsche şi care a împrumutat cu timpul diferite nuanţe cu conţinut moral şi metafizic. În adâncurile civilizaţiei moderne s-a săvârşit decidul(omorârea lui Dumnezeu),care înseamnă comportament diabolic, cu alte cuvinte atitudinea distrugătoare a omului faţă de semenul său, faţă de sine şi faţă de al doilea trup al său, care este mediul înconjurător. Noi toţi, înrăiţi, putem deveni omorâtorii lui Dumnezeu. Trebuie să ştim că omorârea lui Dumnezeu înseamnă în acelaşi timp şi genocid sau fratricid, dar şi invers: fratricidul înseamnă deicid. Cuvântul Evangheliei este tăios şi limpede în acest sens.(I Ioan 4,20).

Privind în literatură, geniul lui Dostoievski a lăsat umanităţii romanul Fraţii Karamazov, care, după Evanghelii şi textele patristice, a oferit lumii o analiză a deicidului de o originalitate intangibilă. Revoltatul prin excelenţă şi omorâtorul lui Dumnezeu, Ivan Karamazov, îşi dezvoltă în faţa lui Alioşa teoria despre moartea lui Dumnezeu. În cazul de faţă, deicidul nu este altceva decât atribuirea lui Dumnezeu Tatăl a unor însuşiri ale naturii umane bolnave. Pentru a fi convingător, I. Karamazov pomeneşte poemul lui Nekrasov despre căluţul sărman pe care stăpânul beat îl biciuieşte fără milă, până când se prăbuşeşte sub povara grea, privindu-şi stăpânul cu ochii înlăcrimaţi, dar plini de nobleţe. Cu aceeaşi duritate sunt biciuiţi copiii mici de către părinţii lor. Aceste existenţe suferă chinuri nesfârşite în faţa unui Dumnezeu Tatăl care tace. Ivan însuşi adaugă că n-ar accepta moartea unei astfel de făpturi, chiar dacă aceasta s-ar face pentru fericirea întregii umanităţi. Refuză creaţia, dând înapoi biletul de intrare în ea care-i fusese oferit. Această respingere înseamnă deicid, care foarte uşor şi în mod direct se transformă în patricid, adică în uciderea lui Karamazov tatăl. O lume sufocantă şi de coşmar de tip kafkian, înaintea lui Kafka. Despre copiii mici care sunt chinuiţi şi mor fără motiv vorbeşte şi Albert Camus în romanul Ciuma(La Peste).

Este un lucru fundamental şi înţelept ca omul să recunoască problemele care se acumulează într-o creaţie suferindă. Fiecare Ivan Karamazov şi fiecare Camus trebuie să-şi dea seama că în faţa lor se desfăşoară o tragedie, indiferent dacă Îl acceptă sau nu pe Dumnezeu. Toate chinurile şi toate durerile umanităţii nu se explică prin teodicee, ci prin satanodicee şi antropodicee. Pentru aceste dureri nu sunt oare responsabile făpturile libere, Lucifer şi omul? Am putea deveni împreună-creatori fără libertate? Viaţa care este cea mai puternică şi permanentă putere, de vreme ce este lucrare dumnezeiască, luptă neîncetat împotriva morţii. Conform tradiţiei bisericeşti, Dumnezeu nu a creat moartea, căci aceasta ar însemna o negaţie a lui Dumnezeu dătătorul de viaţă. Cei ce se alătură spiritului deicidului, al nihilismului şi al inexistenţei sfârşesc inevitabil în refugiul plăcerilor nespirituale şi autodistrugătoare. Logica autonomă sfârşeşte prin a fi rigidă, insensibilă şi satanică, adică autodistrugătoare. Este vorba de o logică a egalităţii cu Dumnezeu, pe care o întruchipează eroul dostoievskian Kirilov, din romanul Demonii. Eroul nihilist se hotărăşte să se sinucidă, pentru a demonstra că este singurul stăpân al universului. Prin urmare, dacă nimeni nu-i îngrădeşte libertatea, atunci Dumnezeu nu există! Dorinţa egalităţii cu Dumnezeu, satisfăcută logic duce la deicid.

Acest foc al instinctelor distrugătoare înflăcărate nu este altceva decât iadul, departe de lumina dătătorului de viaţă Dumnezeu. În ochii primilor oameni creaţi şi, prin extindere, ai tuturor urmaşilor lor, tronul egalităţii cu Dumnezeu se vede foarte atrăgător. Această ispită, care în continuu dă năvală şi stăpâneşte sufletul omului, îl rătăceşte pe un drum care nu duce nicăieri. Răul poate să ducă în rătăcire pe om, însă niciodată nu se poate transforma într-un lucru concret. Omul datorită naturii sale create, nici nu este Dumnezeu şi nici nu poate deveni Dumnezeu. Teologia îl numeşte “Micul Dumnezeu”, ceea ce înseamnă că este chipul creatorului Dumnezeu şi poate să semene cu Dumnezeu. De-a lungul timpului, înăuntrul lui s-au dezvoltat influenţe puternice de luciferism, care au întrerupt comuniunea cu Dumnezeu, dătătorul de viaţă, însă nu definitiv, pentru că o astfel de rupere l-ar fi dus pe om la nimic sau la inexistenţă. Creaţia nu e ceva terminat, static şi împlinit. Rolul esenţial şi primordial îl joacă omul, ca împreună-creator şi ca fiinţă care poate şi tinde să devină asemănătore cu Dumnezeu. Suntem şi trebuie să fim liberi în gândire, mişcare şi exprimare, dar nu trebuie să uităm: Nihil sine Deo!

Prof. Mihai Vlasa, Deda