"Cercetaţi Scripturile!"

Orice referire la Sfânta Scriptură trebuie să o facem cu convingerea că nu vorbim despre o simplă carte sau colecţie de cărţi. Mai mult decât atât, „Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, scris de oameni aleşi, sub inspiraţia Sfântului Duh, pentru mântuirea oamenilor.“ Sfântul Apostol Pavel afirmă în acest sens: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun.“
În momentul în care citim sau ascultăm mesajul Sfintei Scripturi, nu ne întâlnim cu un text, ci ne întâlnim cu Dumnezeu. Nu citim Sfânta Scriptură doar pentru a afla învăţături sau sfaturi de viaţă, ci orice lecturare autentică a textului sacru este, de fapt, rugăciune, convorbire cu Dumnezeu, care ne grăieşte pentru a ne arăta cine este şi care este voia Sa. Aceasta înseamnă că nu avem în faţă cuvinte rostite de Dumnezeu în urmă cu mii de ani, ci Însuşi Dumnezeu este cel care ne vorbeşte atunci când citim sau ascultăm Cuvântul Său: „Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii şi nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci, toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală.“(Sf Ap. Pavel)
De aceea, „când citim Scripturile, ar trebui să le aplicăm la propria persoană.Ar trebui să ne vedem pe noi înşine în ele. De exemplu, cine este orbul ce orbecăie după Lumiă în Evanghelia lui Ioan? Eu însumi! Fără Hristos sunt orb de tot! Cine sunt ucenicii cu întrebările lor pripite? Eu însumi! Cine sunt fariseii afectaţi, cu tradiţionalismul lor religios? Eu sunt negreşit!“(A.M. Coniaris)
Faptul că Dumnezeu este prezent în viaţa noastră şi ne grăieşte, se observă clar în cadrul Sfintei Liturghii, atunci când preotul citeşte Sfânta Evanghelie. Înainte şi după rostirea pericopei evanghelice, credincioşii nu îl salută pe preot, ci I se închină Mântuitorului Iisus Hristos, Care este prezent în mod nevăzut şi rosteşte cuvântul său prin glasul preotului. De aceea, credincioşii îl salută prin cântarea „Slavă Ţie, Doamne Slavă Ţie!“Fără această conştiinţă a întâlnirii cu Dumnezeu prin Sfânta Scriptură nu putem să aşteptăm ca valorile Evangheliei să fie prezente în viaţa noastră. Modelarea vieţii după Biblie devine fapt real, concret, doar atunci când sunt conştient că învăţătura pe care o ascult o rosteşte acum Dumnezeu, pentru mine. De aici rezultă o schimbare a atitudinii mele, o reînnoire a concepţiei de viaţă şi a felului meu de a fi.Abia atunci Sfânta Scriptură nu rămâne doar cartea din care aflu câte ceva, ci devine Cuvântul vieţii mele, iar Cuvântul este Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa.” De aceea, lectura Sfintei Scripturi este nedespărţită de Sfânta Împărtăşanie. Aceasta reiese din convorbirea Mântuitorului cu Luca şi Cleopa, spre Emaus: pe drum le tâlcuia Scripturile, dar ochii li s-au deschis şi L-au cunoscut cu adevărat doar la „frângerea pâinii“…
Dar cuvântul lui Dumnezeu nu lucrează în mod mecanic, ci are nevoie de colaborarea noastră, de „pământul cel bun“ al inimii noastre. Mântuitorul exprimă acest aspect prin „pilda semănătorului“, unde explică cum „sămânţa“, cuvântul lui Dumnezeu, poate să cadă „pe drum“, „pe piatră“, „între spini“ sau „pe pământ bun“: „Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, au inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.
“Cuvântul lui Dumnezeu ne înnobilizează fiinţa, ne umple sufletul de cele mai frumoase gânduri, sentimente şi dorinţe, ne schimbă modul de a fi, ne redă puritatea şi căldura vorbelor, ne însuflă o viziune optimistă, sănătoasă şi superioară despre lume şi viaţă. De aceea „să batem la paradisul prea frumos al Scripturilor, la paradisul cel cu bun miros, cel prea dulce, cel prea frumos, cel ce răsună în urechile noastre…,cel care se atinge de inima noastră, care o mângâie când este întristată, o potoleşte când e mâniată şi o umple de bucurie veşnică, care ne înalţă mintea noastră… Să nu batem superficial, ci mai degrabă cu osârdie şi stăruinţă. Să nu trândăvim de a bate. Căci chipul acesta ni se va deschide.“ (Sf. Ioan Damaschin)
Preot Daniel Camară