“Fericiţi cei curaţi cu inima…”

Ne place curãţenia, şi cea fizicã şi cea moralã. Ne încântã inima o privelişte curatã, ne entuziasmeazã candoarea sfinţilor, rãmânem fermecaţi de inocenţa copiilor… Avem înscrisã în inima noastrã o aspiraţie cãtre puritate, chiar dacã, uneori, uitãm de ea, nu facem nimic pentru a o dobândi, sau, mai grav, o cãutãm prin mijloace întinate, sau chiar ajungem sã o confundãm cu mizeria cosmetizatã. Dorim întotdeauna sã arãtãm celor din jur propria noastrã imagine, integrã şi neîntinatã, cãutãm orice mijloace pentru a o pãstra aşa, iar, atunci când ne-o pãtãm, nu prea ştim sã ne recunoaştem greşeala, sã ne cerem iertare, ci invocãm justificãri sau îi scoatem pe alţii vinovaţi. Aşa se face cã alergãm mai mult dupã o “puritate” de suprafaţã, întreţinutã în mod artificial, în spatele cãreia se ascund mizerii, asemenea fariseilor, pe care îi mustra Mântuitorul Iisus Hristos: “Fariseule orb! Curãţã întâi partea dinãuntru a paharului şi a blidului, ca sã fie curatã şi cea din afarã. Vai vouã cãrturarilor şi fariseilor fãţarnici! Cã semãnaţi cu mormintele vãruite, care pe dinafarã se aratã frumoase, înãuntru însã sunt pline de oase de morţi şi de toatã necurãţia…”
A fi creştin înseamnã a avea o inimã curatã, având ca model de vieţuire nevinovãţia pruncilor. Privitã din aceastã perspectivã, puritatea nu este o însuşire calculatã, nici o simplã acoperire a propriilor mizerii sau josnicii, ci devine modul de existenţã al creştinului. Deşi ne dezgustã mizeria şi condamnãm comportamentul josnic şi decãderea relaţiilor dintre oameni, întinarea se va stârpi doar atunci când vom începe procesul purificãrii inimilor noastre, deoarece mizeria fizicã şi moralã din lume nu este altceva decât exteriorizarea a ceea ce fiecare dintre noi avem în inimi: “…Cãci dinãuntru, din inima omului, ies cugetele cele, desfrânãrile, hoţiile, uciderile, adulterul, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia uşurãtatea. Toate acestea ies dinãuntru şi spurcã pe om.”
Doar omul cu inima curatã poate fi considerat om integru, nepãtat, necompromis, stãpân pe sine, spiritualizându-şi instinctele. Acesta este omul în care "nu este vicleşug", al cãrui cuvânt este “ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu”, omul fãrã gânduri necurate, fãrã planuri diabolice, adicã acela “care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea pãcãtoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut; ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea.” Omul cu inima curatã este sincer, conştiincios, demn de încredere, iubitor şi paşnic, o adevãratã binecuvântare pentru semeni şi pentru mediul înconjurãtor, pe care îl preţuieşte, îl apãrã şi îl înfumuseţeazã. Prezenţa unui om curat la inimã are putere creatoare, fiind un izvor de bucurie, frumuseţe şi regenerare moralã. Adevãrata prietenie şi comuniunea, pacea şi înfrãţirea oamenilor, munca cinstitã şi recreaţiile rodnice, procesul educaţiei, credinţa şi manifestãrile religioase, viaţa autenticã,… toate cer inima curatã. Mântuitorul, în pilda semãnãtorului, aratã cum orice învãţãturã, pentru a rodi, are nevoie de terenul curat al inimii, cãci sãmânţa “de pe pãmânt bun sunt cei ce, cu inimã curatã şi bunã, aud cuvântul, îl pãstreazã şi rodesc întru rãbdare.”
Culmea cea mai înaltã a curãţiei inimii este, de fapt, sfinţenia: “Fericiţi cei curaţi cu inima, cã aceia vor vedea pe Dumnezeu.” În acest sens, Sf. Ap. Pavel enumerã curãţia printre “darurile Duhului Sfânt”, iar psalmistul David afirmã: “Cine se va sui în muntele Domnului şi cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care n-a luat în deşert sufletul sãu şi nu s-a jurat cu vicleşug aproapelui sãu. Acesta va lua binecuvântare de la Domnul si milostenie de la Dumnezeu, Mântuitorul sãu.” Întâlnirea cu Dumnezeu este sursa tuturor binecuvântãrilor ce se revarsã peste omul curat la inimã, pentru cã, “cel ce vede pe Dumnezeu are prin vedere tot ce se cuprinde în lista bunãtãţilor: viaţã fãrã de sfârşit, veşnica nestricãciune, fericirea fãrã moarte, Împãrãţia nemuritoare, bucuria fãrã sfârşit, lumina adevãratã, cuvântul duhovnicesc şi dulce, slava neapropiatã, veselia neîncetatã, tot binele ce ni se rânduieşte prin nãdejde în fãgãduinţa fericirii de faţã.” (Sf. Grigorie de Nyssa)
Vom spune cã nouã, fiind supuşi greşelilor, nu ne este cu putinţã sã ajungem la o astfel de curãţie a inimii… Însã, Dumnezeu nu ne cere niciodatã ceva, fãrã a ne da şi darul sau puterea prin care noi putem sã împlinim ceea ce ne cere. David, Petru, femeia pãcãtoasã şi alţii, printr-o cãinţã sincerã şi-au redobândit curãţia inimii, ba mai mult decât atât, au devenit mai iubitori de Dumnezeu şi mai râvnitori în înfãptuirea binelui. Aceastã cãinţã nu este o simplã acoperire a josniciilor, ci o transformare fiinţialã a omului, care rãmâne în Hristos, şi Hristos în el şi, astfel, aduce roadã.
Aşadar, pentru o lume curatã, avem nevoie de inimi curate!
preot Daniel Camară, Sărmaşu