Suferinţă…şi atât

"Da, mi se pare că demonii se joacă,
aruncându-şi mingea sufletului meu…”
Tereza De Avila
Pământul privit de pe Lună apare ca o minge, iar pe această minge omul - luat ca individ - nu e decât unul dintre miliardele de “subiecţi vorbitori”, folosind jargonul lingvistic, care suferă şi se chinuie unii pe alţii! Aproape toate lucrurile, ideile, sistemele, pot fi puse sub semnul întrebării. Singură suferinţa nu poate fi negată, toate întrebările şi toată fiinţa pot fi relativizate, numai suferinţa nu; suferinţa se impune ca o “muşcătură a absolutului” (Simone Weil, Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu), toate problemele şi realităţile sunt raţionale şi, în acest fel, incumbă dintru început rezolvare. Suferinţa omului apare însă iraţională, cu ea intrăm parcă în domeniul absurdului, ea pare să fie dincolo de bine şi de rău, absurdul şi nefiinţa în sine. Viaţa omenească şi lumea sunt o “Vale a plângerii”, lumea în general şi omul în special sunt întruchiparea deplină a suferinţei.
Suferinţa nu are dată, se schimbă doar felul de-a o exprima. Dacă un filosof spune că “nu trebuie să trişăm cu durerea”, noi spunem că, de fapt, nu putem să trişăm cu durerea, sau cum ar spune poetul, “fidelă, niciodată durerea nu ne minte” (V. Voiculescu, Ultimele sonete,40). Peregrinând prin această lume ai sentimentul de a fi tot, dar şi evidenţa de a nu fi nimic, ajungând după un timp să te întrebi: unde s-au dus orele tale? Amintirea unui gest, semnul unei pasiuni, vreo frumoasă şi trecătoare nebunie – nimic din toate acestea nu revin în prezentul tău. Ai alunecat fără să laşi urme. Care ţi-a fost visul? Experienţa ne arată că omul este o fiinţă de nimic, un mare zero; pentru că se naşte, gândeşte, simte ceva, adică “se tulbură”, dar apoi moare. Este adevărat că e singura fiinţă de pe pământ care “se tulbură”- adică percepe prin sensibilitate existenţa - singura care aderă la existenţă, asumându-şi existenţa. Dar se aproprie repede de nimicnicie, devenind praf şi cenuşă.
Pentru omul “recent”, omul modern, suferinţa nu poate avea nici o explicaţie, cu atât mai puţin una spirituală. Omul nu-i găseşte nici un sens, o socoteşte absurdă şi-şi identifică viaţa nu cu înţelegerea ei, ci cu strădania de a o evita. În afara religiei sau a credinţei, suferinţa nu are nici o explicaţie; ea e absurdă şi face absurdă însăşi existenţa, numai religia poate da o explicaţie suferinţei, pentru că numai ea dovedeşte că răul nu este fiinţă, nu are fiinţă în sine, ci este un accident în fiinţă. Suferinţa nu se poate identifica cu fiinţa, pentru că fiinţa nu poate fi înţeleasă decât pozitiv, de aceea suferinţa trebuie să fie un act care a contrazis fiinţa; această opoziţie faţă de fiinţă, care a produs şi produce suferinţa este păcatul. Dacă suferinţa este o degradare a omului şi un atac asupra fiinţei lui, chiar natura resimte suferinţa omului, dar existenţa e creată şi guvernată de Fiinţa absolută, însemnă că şi rezolvarea suferinţei atârnă de Cel care este Izvorul fiinţei şi al vieţii.
În toate religiile, Creatorul intervine pentru a rezolva suferinţa umană, dar numai în credinţa creştină El intervine esenţial, intim şi sacrificial, identificându-se cu suferinţa umană şi sacrificându-se pentru ea. Ideea Întrupării Fiului lui Dumnezeu este cu totul ne-umană, străină şi, mai presus de orice închipuire, este o adevărată “nebunie” pentru gândirea omenească. În ultimă instanţă, numai Întruparea este adevărul despre Dumnezeu, pentru că numai ea înfăţişează şi împărtăşeşte cu adevărat iubirea lui Dumnezeu. Fiinţa Supremă există pentru că este în esenţa ei numai iubire sacrificială, care nu vrea să existe decât ca sacrificiu pentru tot ceea ce poate exista, pentru toată fiinţa, pentru toată existenţa. Pentru om adevărul este posibil şi real într-o singură formă: Absolutul care devine uman. Iisus Hristos rămâne singura idee şi singura probă a iubirii lui Dumnezeu. Astfel, El rămâne singura posibilitate şi realitate a rezolvării paradoxului suferinţă - iubire. Iisus verifică, dovedeşte, oferă şi impune singura Dumnezeire posibilă: Iubirea absolută, sacrificată definitiv pentru toată fiinţa. În afara Întrupării, ideea lui Dumnezeu ca Iubire absolută e simplă doleanţă, iluzie sau utopie.
Dacă vorbim despre Dumnezeu şi mărturisim atotputerea şi iubirea Lui, atunci suntem obligaţi să afirmăm şi necesitatea intervenţiei Lui în calitate de Creator şi Proniator. Căci nu există “iubire de departe”, decât iubire de aproape. Oricât de mult ar ajuta, tatăl de departe rămâne tot străin şi nu devine Părinte. Prin Întrupare, suferinţa omului devine suferinţa lui Dumnezeu, total şi definitiv, prin Iisus Hristos, în fiecare om suferă Dumnezeu; Dumnezeu se sfâşie din totdeauna şi pentru totdeauna. Credinţa creştină dovedeşte că suferinţa are un rost, că este cea mai înaltă “şcoală” de cunoaştere. Fără suferinţă, omul poate face abstracţie de semeni. Suferinţa este imperativul care îl presează pe fiecare om să ia act de existenţa semenilor săi, să-i accepte, să se deschidă şi de fapt să se sacrifice pentru ei. Ea e pedagogia divină a maturizării şi împlinirii, nu în absenţa, ci în prezenţa lui Dumnezeu. Cel mai imperativ cuvânt al Evangheliei este cel de la Ioan 16,33: “În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”. Pentru prima dată în istorie un om îndrăzneşte să spună: “Eu am biruit lumea”, adică am biruit tot ce înseamnă natural, relativ, limitat, deficitar, slab, neputincios, urât, meschin şi mizerabil, toată suferinţa, boala şi moartea. A avea conştiinţă de om, de fiinţă, de originea ta şi de menirea ta, înseamnă a simţi că prin legătura cu Hristos, cu Marele Frate şi tu poţi să biruieşti totul-chiar cea mai cruntă suferinţă! Menirea omului nu este încadrarea în lume, în istorie şi în natură, ci depăşirea naturii, a istoriei şi a lumii; destinul omului e să biruiască lumea, să biruiască suferinţa.Prin urmare, oricât de absurdă şi irezolvabilă ar apărea suferinţa, nefiinţa şi ilogicul ei trebuie să fie cuprinse de om, de fiinţă, care-i pot da un înţeles şi o rezolvare, aşa cum arată teologia prin Evanghelia de la Ioan(“Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o pe ea”:Ioan1,5) şi cum a înţeles şi filozofia, prin M. Heidegger: “Întunecarea lumii nu cuprinde niciodată lumina fiinţei!"
Mihai Vlasa, Deda