“Ochi aveţi şi nu vedeţi?”

Suntem înclinaţi sã accceptãm ca fiind adevãrat doar ceea ce vedem. Ceea ce nu vedem este minciunã sau nu existã. Întâlnim oameni pentru care, de exemplu, dacã apare ceva la televizor, este suficient pentru a fi adevãrat şi vrednic de luat în seamã, fãrã nici un simţ critic, discernãmânt sau verificare. Cu alte cuvinte, dacã nu s-ar vedea, nu ar fi, şi, dacã nu ar fi, nu s-ar vedea. Ce nevoie mai avem de alte mãrturii, verificãri, dovezi şi argumente, din moment ce a apãrut pe ecran?... Cu toate acestea, dependenţa de vizual este dãunãtoare pentru cã imaginea este înşelãtoare şi ne poate manipula în mod tiranic. În primul rând, dependenţi fiind de imagine, vom ajunge sã considerãm cã singura realitate care existã este cea pe care o vedem noi. Astfel, vedem lumea într-un mod trunchiat, o lume fragmentatã sau chiar mutilatã. De exemplu, de vreme ce imaginile ne prezintã doar relele din lume, considerãm cã pe pãmânt nu se mai întâmplã nimic bun, nu mai existã frumuseţe, iar, dacã mai existã vreun crâmpei de luminã, oricum nu mai are putere şi va fi înghiţit de întuneric. În fond, acesta este un atentat camuflat împotriva credinţei, deoarece pierderea încrederii în puterea binelui, este, de fapt, pierderea încrederii în Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos a venit tocmai pentru ca sã scoatã lumea din robia diavolului, întunericului şi a morţii: “…Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina lumineazã în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o… Cuvântul (Hristos) era lumina cea adevãratã care lumineazã pe tot omul care vine în lume… Şi celor câţi l-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca sã se facã fii ai lui Dumnezeu.” Mergând mai departe, vãzând o lume mutilatã, însãşi mintea noastrã se va strica, ajungând la acea ce ne va întuneca întreaga viaţã. Mântuitorul Iisus Hristos afirmã în acest sens: “Luminãtorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tãu curat, tot trupul tãu va fi luminat. Iar de va fi ochiul tãu rãu, tot trupul tãu va fi întunecat. Deci, dacã lumina care este în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” Orbirea sufleteascã se manifestã, pe de o parte, prin minţile înguste, plafonate în propria concepţie, dupã modelul fariseilor împietriţi, care, deşi vedeau toate faptele minunate pe care le sãvârşea Mântuitorul, fie le atribuiau demonilor (“Cu domnul demonilor scoate pe demoni”), fie încercau sã distragã atenţia celor ce asistau la minuni.( De ex: Întrebau cum poate Hristos sã ierte pãcatele sau de ce vindecã în zi de sâmbãtã…etc.) Exemplul este ilustrativ pentru a ne da seama cã nu este suficient sã vezi, ci este necesarã şi o minte sãnãtoasã, lucidã, care poate, cu discernãmânt, sã judece şi sã interpreteze corect ceea ce vede, cãci “în mintea strâmbã, şi lucrul drept se strâmbã” (Pãrintele Arsenie Boca). În acest fel, orbirea sufleteascã se manifestã prin mintea întunecatã ce “vede” binele acolo unde este rãu, şi rãul acolo unde este bine, ducând astfel la ruinã întreaga viaţã. “Ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este mintea pentru suflet. Dupã cum n-ai prefera sã porţi bijuterii de aur, sã te îmbraci cu haine de mãtase, dar sã ţi se scoatã ochii, ci socoteşti sãnãtatea ochilor mai de preţ decât o bogãţie ca aceasta – cã dacã-ţi pierzi vederea, nu-ţi mai este de nici un folos viaţa – deci, dupã cum atunci când ochii sunt orbiţi, cea mai mare parte a lucrãrii celorlalte mãdulare este pierdutã, pentru cã li s-a atins lumina, tot aşa şi când mintea este stricatã, sufletul se umple de nenumãrate rele. Aşadar, dupã cum cãutãm sã avem în trup ochi sãnãtoşi, tot aşa şi în suflet mintea.” (Sf. Ioan Gurã de Aur) De aceea, Sf. Ap. Pavel se roagã pentru ca “Dumnezeul Domnului nostrum Iisus Hristos, Tatãl slavei, sã vã dea vouã duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere, şi sã vã lumineze ochii inimii, ca sã pricepeţi care este nãdejdea la care v-a chemat, care este bogãţia slavei moştenirii lui, în cei sfinţi, şi cât de covârşitoare este mãrimea puterii Lui faţã de noi…”Continuând aşa, dependenţi de imagine, orbiţi sufleteşte, încet-încet, pierdem din vedere nevãzutul, invizibilul. Bazându-ne doar pe ceea ce vedem cu ochii fizici, ne închidem viziunea asupra lumii, cãci, lipsiţi de orice orizont spiritual, nu mai observãm faţa nevãzutã, lãuntricã şi esenţialã a persoanelor, lucrurilor, faptelor şi evenimentelor, precum şi realitatea Împãrãţiei lui Dumnezeu. Credem doar în ceea ce vedem, însã, prin aceasta, ne condamnãm la o trãire perifericã, la nivelul simţurilor, a vieţii, şi, deci, la superficialitate, iar, în privinţa credinţei, ea este, de fapt, tocmai “încredinţarea celor nãdãjduite, dovedirea lucrurilor nevãzute” (Sf. Ap. Pavel). De aceea, Mântutorul Iisus Hristos îi fericeşte “pe cei ce nu au văzut şi au crezut”. Adevãrata viziune asupra vieţii ne-o dã întâlnirea cu Hristos, care ne vindecã şi vederea, asemeni orbului de la Scãldãtoarea Siloamului: “Pentru a nu rãmâne orbi – obsedaţi de inundaţia încãpãţânatã a imaginilor înţepenite care ne zideşte achii – pentru a ne elibera de tirania noroioasã a vizibilului, trebuie sã ne rugãm – sã mergem sã ne spãlãm la scãldãtoarea Siloam. La scãldãtoarea Celui trimis, Care n-a fost trimis decât pentru aceasta – ca sã ne dãruiascã vederea invizibilului.” (Jean-Luc Marion)
Preot Daniel Camarã