Cunoaşte-te pe tine însuţi!

În general, în viaţa de zi cu zi, intrăm în contact mai mult cu realitatea exterioară, fără a mai avea timp să ne explorăm şi universul interior. Preocupaţi cu ceea ce se întâmplă în jurul nostru, ajungem să ne vedem chiar şi pe noi într-un mod superficial, la suprafaţă, lipsindu-ne ocazia de a ne descoperi esenţialul fiinţei noastre. Consecinţele acestei situaţii se observă mai ales în imaginea falsă pe care o avem despre noi înşine, în dezechilibrul dintre ceea ce credem că suntem şi ceea ce suntem cu adevărat, manifestat în supraestimarea sau în subestimarea propriei persoane. De fapt, chiar suntem puşi în situaţia de a nu ne mai recunoaşte pe noi înşine, mai ales atunci când acţionăm într-un mod neplăcut, cuvinte ca “parcă nu am fost eu însumi...” sau “nu ştiu ce a fost cu mine!”, fiind foarte ilustrative în acest sens…“Cunoaşte-te pe tine însuţi” este una dintre cele mai cunoscute maxime din lume. Ştim despre ea că face parte din inscripţia de pe frontispiciul templului din Delfi şi a fost însuşită şi promovată de filosoful Socrate. De atunci, această cugetare a fost preluată şi de alţi filosofi şi gânditori, fiind astăzi inclusă în toate dicţionarele de cuvinte şi maxime celebre din lume. Cu toate acestea, transformarea ei în faptă întâmpină mari dificultăţi… Acest lucru este cât se poate de firesc, mai ales acum când ne place atât de mult comoditatea, deoarece orice cunoaştere presupune timp, răbdare, efort şi sacrificiu. Cu atât mai mult cunoaşterea de sine. Este adevărat că, în acest veac alert şi aglomerat, s-ar părea că nici nu mai avem timp să ne găsim momentele de linişte în care ne întâlnim cu noi înşine şi ne descoperim universul interior. Mai mult decât atât, orbiţi de cucerirea lumii materiale, terestră şi extraterestră, poate considerăm că nici nu este atât de important acest lucru sau nu mai este de actualitate… Iar, dacă totuşi vrem să aflăm ceva despre viaţa noastră, consultăm câteva dintre nenumăratele “horoscoape” sau facem în fugă un test psihologic de autocunoaştere, prin care credem că am aflat ceea ce este necesar să cunoaştem despre noi înşine… De asemenea, ne mulţumim fie cu impresia că ne cunoaştem pe noi înşine, fie ne sunt suficiente părerile altora despre noi cu ajutorul cărora ne creăm un portret …În Sfânta Scriptură avem exemplul unui om care credea că se cunoaşte foarte bine şi avea o părere foarte bună despre el însuşi. Este vorba despre fariseul din “pilda vameşului şi a fariseului”.(Luca 18, 10-14) Îşi înşira calităţile, dispreţuindu-i pe ceilalţi şi, deşi era convins că se cunoaşte pe sine şi este stăpân pe ceea ce afirmă, totuşi s-a dovedit că avea o imagine falsă despre sine însuşi. El confunda cu , care, spune înţelepciunea populară, … Fariseul prefera lauda de sine pentru că este mult mai comodă decât cunoaşterea de sine… Astfel, el avea o imagine falsă despre sine, confecţionată de propriul său orgoliu şi de linguşitorii care, probabil, îl înconjurau. A fi plin de sine sau a te lăuda pe tine nu înseamnă a te şi cunoaşte…Pe de altă parte, vameşul s-a retras în sine, s-a smerit pe sine, s-a văzut pe sine şi, prin aceasta L-a descoperit pe Dumnezeu, de la care cerea iertarea şi puterea de a-şi înnoi viaţa. Astfel, smerenia este calea prin care ne cunoaştem cu adevărat pe noi înşine, calea care ne arată cine suntem şi cine ar trebui să fim... În acest sens, Cuviosul Petru Damaschin afirmă: “Nimic nu este mai bine decât a-şi cunoaşte cineva neputinţa proprie şi neştiinţa sa; şi nimic nu este mai rău decât a nu le cunoaşte pe acestea.” Convingerea cǎ eşti perfect te împiedicǎ sǎ-ţi vezi şi sǎ-ţi îndrepţi defectele. „Socotinţa cǎ ştii, nu te lasǎ sǎ sporeşti în a şti“(Sf Maxim Mǎrturisitorul). De aceea, „omul e mare abia atunci când se recunoaşte mic, când îşi recunoaşte slǎbiciunile“ (Ernest Bernea). Numai omul smerit poate progresa, se poate îmbunǎtǎţi şi perfecţiona…Cel care nu se cunoaşte pe sine, nu îl cunoaşte nici pe Dumnezeu, nici pe semenii săi, nu cunoaşte nici lumea şi îşi trăieşte viaţa într-o continuă amăgire. Dimpotrivă, cel ce se cunoaşte cu adevărat pe sine cunoaşte totul: “Celui ce se cunoaşte pe sine i s-a dat cunoştinţa tuturor. Căci în cunoştinţa de sine se află plinătatea cunoştinţei tuturor.” (Sf. Isaac Sirul) Mai mult decât atât, “luarea aminte şi studierea atentă a propriei tale persoane te va conduce şi la cunoaşterea lui Dumnezeu. Daca iei aminte la tine însuţi nu mai ai nevoie să descoperi pe Creator în celelalte creaturi; vei contempla în tine însuţi, ca într-un microcosmos, marea înţelepciune a Creatorului tău.” (Sf. Vasile cel Mare) Având inima purificată, Îl descoperim în ea pe Dumnezeu, deoarece, “creat după chipul lui Dumnezeu, omul este oglinda divinului. El Îl cunoaşte pe Dumnezeu, cunoscându-se pe sine: pătrunzând înlăuntrul său, îl vede pe Dumnezeu reflectat în curăţia inimii sale.... în fiecare persoană - în profunzimile cele mai adevărate ale sale, numite adesea “adâncul inimii” sau “străfundul sufletului’ – există un loc de întâlnire şi unire cu Cel Necreat. “Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” (Luca 17,2) (Episcop Kallistos Ware)Aşadar, departe de zgomotul lumii, interiorizaţi, cu , în rugăciune, asemeni vameşului, ne vom descoperi cu adevărat pe noi înşine şi pe Dumnezeu, descoperire care ne va schimba modul de a fi şi relaţia cu semenii şi cu lumea. În acest sens, ne vin în ajutor şi versurile lui Mihai Eminescu: “Multe trec pe dinainte,/ În auz ne sună multe,/ Cine ţine toate minte / Şi ar sta să le asculte?.../ Tu aşează-te deoparte,/ Regăsindu-te pe tine,/ Când cu zgomote deşarte/ Vreme trece, vreme vine.” (Glossă)
Preot Daniel Camară